Iubirea. (Aproape) ireal de reală

Să-mi trimiţi un cuvânt din când în când. O poveste de dragoste şi supravieţuire în Gulag a apărut, pe finalul lui 2019, aproape simultan cu Vorbind în şoaptă. Viaţa privată în Rusia lui Stalin. Ambele îi aparţin unuia dintre cei mai valoroşi şi, îndrăznesc să afirm luând în calcul tipul de discurs istoric pe care îl practică, unuia dintre cei mai rafinaţi cunoscători ai Rusiei: Orlando Figes. Sunt cele mai recente două cărţi dintr-un total (de etapă) de cinci cărţi pe care acest autor, foarte spectaculos şi erudit, le are în limba română. Toate sunt publicate la editura Polirom; patru dintre ele, mai puţin aceasta, în jurul căreia este brodat textul de faţă (fără să fie parte a unei colecţii anume, de altfel), sunt publicate în prestigioasa „Historia”, coordonată de Mihai-Răzvan Ungureanu.

Să-mi trimiţi un cuvânt din când în când… este, direct şi cât se poate de onest spus, o poveste de iubire. Şi anume: o mare, o ireal de reală poveste de iubire. Iată, mai jos, un cadru minimal al condiţiei acestei extraordinare iubiri.

1. Doi – un bărbat şi o femeie. Şi anume: Lev şi Svetlana Mişcenko. Se vor cunoaşte în anii ‘30, războiul îi va despărţi tocmai când iubirea celor doi va începe să prindă primele rădăcini. Mai apoi, şi mult mai dramatic, detenţia prelungită în Gulagul sovietic avea să îi ţină la distanţă la modul fizic unul faţă de altul pentru şi mai mult timp. Se vor regăsi în 1954, se vor căsători, vor avea copii. Lev va muri în 18 iulie 2008, Svetlana, în 2 ianuarie 2010. Sunt îngropaţi unul lângă celălalt într-un cimitir din Moscova.

2. Drama. Lev cunoaşte mai întâi lagărele germane – e prizonier de război pentru câţiva ani. Când revine în Rusia, pentru „vina” de a fi ştiut limba germană, e suspectat şi acuzat că a colaborat cu „inamicul” şi trimis în Gulag. Sentinţa iniţială a autorităţilor sovietice fusese şi mai cruntă – condamnare la moarte pentru „trădare de patrie”. Ea va fi convertită într-o alta: 10 ani de arest într-un lagăr de muncă din Gulag. (La Peciora va sta cel mai mult, dar avea să cunoască mai multe, nu numai unul singur). Era, scrie Figes, „o concesie pe care judecătorii sovietici o făceau adesea în interesul unui sistem construit pe muncă silnică”. Nota bene: „procesul a durat cu totul douăzeci de minute”.

3. Iubirea. „Sveta, Svet, îţi poţi imagina ce simt eu acum? Nu pot să îi dau un nume sau să măsor fericirea pe care o simt” – aşa începe prima scrisoare pe care Lev reuşeşte să o trimită din lagăr, în urma unui şir incredibil de peripeţii, femeii pe care o iubeşte. E o scrisoare lungă care se încheie cu aceste fraze: „îţi doresc tot binele din lume. Nu-mi trimite nimic altceva decât scrisori-scrisori-scrisori…”. „Svet” înseamnă „lumină” în limba rusă. Îşi vor trimite, în anii următori, sute de scrisori. „Îşi scriau unul altuia de cel puţin două ori pe săptămână. (…) ceea ce le făcea atât de deosebite nu era doar numărul lor, ci faptul că nimeni nu le cenzura. Fuseseră introduse şi scoase pe furiş din lagăr de muncitorii voluntari şi funcţionarii de stat înduioşaţi de Lev”.

4. Din nou iubirea. Un pasaj dintr-o scrisoare al lui Lev, din primul an de detenţie: „ce pot să spun despre tine, Svetuţka? Că te văd în fiecare zi, că ştiu cum erai cândva şi cum eşti acum (…) şi că, deşi voi regreta pentru fiecare fir de păr alb care-ţi albeşte, deşi mă va durea fiecare rid care ţi se va adăuga în colţul ochilor, aceste lucruri trebuie să se întâmple. Iar când se vor întâmpla, nu vor răpi nimic din ceea ce simt pentru tine, ci doar vor adăuga ceva – ceva nou, însă ceva al tău. Chiar mai contează dacă asta se numeşte bătrâneţe? Tu ai fost lumea mea şi vei fi întotdeauna şi, orice ai fi fost, pentru mine vei fi întotdeauna Svet a mea, lumina mea”. E o scrisoare căreia Svetlana îi răspunde cu, între altele, aceste rânduri: „aş vrea să îmi păstrez tinereţea şi frumuseţea – în măsura în care mi-au fost date – ca pe un dar pentru tine”.

5. Epistole. „Pentru un istoric, conţinutul acestor scrisori este o comoară unică de arhivă, care scoate la iveală o lume ascunsă a emoţiilor şi legăturilor pe care prea puţine alte documente ne-o dezvăluie”, notează, în raportare directă la acest fond arhivistic şi la naraţiunea pe care Orlando Figes a construit-o în jurul lui, Irina Ostrovskaia, cercetătoare la Societatea Memorial din Moscova. Concret (deopotrivă impresionantă şi sub raport statistic), această comoară e compusă din peste 1.500 de scrisori, dintre care 1.246 acoperă exclusiv perioada detenţiei lui Lev în Gulagul Sovietic, restul datând de dinainte (perioada lagărelor de război pe care Lev le cunoaşte, de asemenea, foarte bine din experienţă, teribilă şi ea, directă). Proporţia scrisorilor din Gulag (din şi către Gulag, de fapt) este şi ea semnificativă: 647 de epistole sunt de la Lev către Svetlana, iar 599 de la Svetlana către Lev. E aproape un 1 la 1 (scrisoare şi replică), un epistolar care acoperă mai toată detenţia şi care întăreşte, o dată în plus, nota extraordinară a acestor documente.

6. Întâlniri. Dacă adunăm în dreptul lui Lev la detenţia din Gulag şi pe aceea din lagărele germane, vom găsi că trec 6 ani până când – miraculos, cu riscuri enorme pentru amândoi – cei doi iubiţi se vor revedea. Svetlana vine în localitatea în care era şi lagărul comunist şi petrece câteva ore cu Lev. Se vor revedea, până la finalul arestului, de alte câteva ori, rar o zi întreagă sau două; pentru fiecare dintre aceste întâlniri vor fi puse în mişcare mecanisme ale complicităţilor şi solidarităţilor cu totul impresionante.

7. Eliberare. Moartea lui Stalin în 1953, dar şi disciplina extraordinară în muncă a lui Lev (care munceşte suplimentar, pentru a beneficia de scăderea pedepsei, fie şi numai cu câteva ore) vor reduce cei 10 ani de arest la 8 ani şi 4 luni. A fost eliberat în data de 17 iulie 1954, dar va mai sta în perimetrul lagărului aproape o săptămână, pentru a primi actele de eliberare de la (temuta) MVD. Într-una din ultimele zile petrecute în zona Peciora, Lev merge la o promenadă sui generis cu fiul de 11 ani al unor prieteni buni. Au mers împreună în piaţa din Kanin, o aşezare aflată în imediata vecinătate a Peciorei, pentru că tânărul de 11 ani nu mai fusese până atunci niciodată în afara lagărului. „A fost foarte cald, iar pe Igor l-a apucat durerea de cap pe drumul lung către Kanin, străbătut pe jos. La piaţă, Lev i-a cumpărat băiatului o îngheţată. A fost prima dată când Igor a mâncat o îngheaţă – o delicateţe de care nu se mai auzise la Peciora, îşi aminteşte Igor. În vreme ce o savura, un băiat îmbrăcat în zdrenţe a început să-l necăjească şi n-a mai plecat de lângă el. Acesta nu-şi putea lua ochii de la miracolul îngheţatei. Făcându-i-se milă de băiat, Lev a cheltuit banii pe care-i strânsese cu atâta grijă şi i-a cumpărat şi aceluia o îngheţată”. Îngheţata ca semn/ semnal al eliberării din arest apare, de altfel, în mai multe relatări de detenţie ale celor care au traversat lagăre comuniste şi naziste…

După apariţia acestei cărţi şi după (inevitabilele, îmi vine să spun imediat) valuri de emoţie pe care o asemenea poveste le-a stârnit, au început să apară şi reacţiile critice sau, măcar, de „ajustare” cu privire la adevărul istoric/ aşa-zicând obiectiv al acestei poveşti de iubire. Multe dintre aceste reacţii pot fi citite, cred că e ceva uman în fond (deşi nu lăudabil), în cheia unor anume valuri de invidie – să ai o asemenea poveste în mână, să o „împachetezi”, să ai succes cu ea nu e uşor de suportat pentru cei care nu au aşa ceva. Pe de altă parte, au existat şi reacţii care au venit chiar din Rusia şi care au sugerat o îndepărtare – aluzie în aluzie: o trădare, chiar! – a autorului cărţii de sensul originar al poveştii, aşa cum s-a întâmplat ea în realitate. În această privinţă sunt, cred, de rezumat, neapărat trei idei. Prima: cartea e un decupaj, dar sutele de scrisori sunt „inima” ei; e decupajul lui Orlando Figes şi, aşa cum orice istoric va spune cu onestitate, el nu impune & expune tot adevărul despre această relaţie atât de dramatică, de frumoasă şi de specială. A doua: după deschiderea arhivelor din primii ani ai postcomunismului rusesc (alţii decât primii ani ai ţărilor care se aflau în sfera de influenţă sovietică), a urmat un recul care s-a tradus în spaţiul rusesc printr-o politică a prudenţei şi chiar a refuzului de a accepta perspectivele occidentale cu privire la ce conţin acele arhive (unele instituţionale, altele numai private). A critica dinspre spaţiul rusesc, fie şi „cu manta”, perspectiva pe care o propune în această cartea Orlando Figes, e neapărat de luat în considerare şi în sensul acestei prudenţe pe care o impune un anume context; „prudenţă”, aceasta ca să nu îi spunem altfel.

Şi, nu în ultimul rând: Orlando Figes, specialist în istoria Rusiei moderne, cu doctorat luat înainte de 1991 la Moscova, e britanic. Povestea acestei cărţi, aşadar, este, inevitabil, spusă de cineva care e la distanţă. Care e totuşi la distanţă. Şi care e foarte bine că e la distanţă. Pentru că unele lucruri sau sensul unor întâmplări se văd, uneori, mult mai bine de la depărtare. Ceea ce cred că e şi cazul cu povestea de iubire dintre Svetlana şi Lev. Această poveste se vede mai bine, fix aşa cum este ea spusă de Orlando Figes.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *