Copiii lui Aristotel

Ai cui (copii) suntem, până la urmă, noi, modernii?

Ideea fundamentală a profesorului Richard E. Rubenstein din cartea sa, „Aristotle’s Children: How Christians, Muslims and Jews Rediscovered Ancient Wisdom and Illuminated the Dark Ages”, pare să fie că suntem copiii (nepoții, strănepoții, stră-strănepoții, stră-stră-stră…nepoții) lui Aristotel, nu numai ai lui Copernic, Galileo și Newton sau ai lui Machiavelli și Hobbes.

În realitate, profesorul Rubenstein susține ceva mai complex de atât, căci punând problema în acești termeni, el tratează, de fapt, problema moștenirii noastre intelectuale și culturale, care se întrepătrunde cu problema nașterii modernității, deci a originii și identității noastre profunde.

Sigur că autorul nu încearcă să convingă pe nimeni că modernitatea a apărut de fapt în antichitate, odată cu Aristotel și Liceul său, ci atrage atenția asupra faptului că, în depănarea firului istoriei intelectuale a Occidentului, povestea scrierilor lui Aristotel, scrieri călătoare în timp și spațiu, este trecută cu vederea sau ascunsă în mod deliberat. Niciun istoric care se respectă nu își permite să menționeze episodul redescoperirii lucrărilor lui Aristotel la Toledo, în secolul al XII-lea, fiindcă niciun istoric care se respectă, poate tocmai din pricina atât de înaltei stime de sine, nu poate admite că modernitatea a prins viață din tensiunile pe care le-a creat preluarea filozofiei lui Aristotel de către Biserica Romano-Catolică…

S-ar părea, așadar, că această carte nu are nimic de-a face cu mainstream-ul, iar prin asta înțeleg recitarea neobosită, mereu mai împătimită, a mantrei că modernitatea = știință, cu referire deopotrivă la științele naturale și sociale. După ce religia (în speță, creștină) a fost izgonită din cetate, a țâșnit și modernitatea de te miri unde! Rubenstein încearcă să transmită ceva ce îmi pare de o importanță capitală: ceea ce numim „modernitate” a apărut, NU ca urmare a proiectelor individuale a unei mâini de gânditori renascentiști, inspirați peste noapte direct din textele filozofilor antici, ci ca urmare a unor evoluții treptate, lente a curentelor de idei pe parcursul a sute de ani, care au început să se articuleze în Evul Mediu târziu (secolele XII – XIV), datorită călugărilor care încercau să reconcilieze religia creștină cu filozofia lui Aristotel, credința cu rațiunea.

Continuitatea în timp a ideilor, asupra căreia insistă autorul, ar putea fi o altă expresie pentru așa-zisa poveste a scrierilor pierdute și regăsite ale lui Aristotel. Privind numai la suprafață, te trezești în secolul al XII-lea la Toledo, unde un grup de traducători creștini, arabi și evrei au în față „De Anima”, care urmează să fie dăruit lumii latine. Însă apariția din nimic a acestei lucrări și a altora ale lui Aristotel seamănă izbitor cu apariția din nimic a modernității puse pe seama lui Francis Bacon sau, într-un alt registru, Thomas Hobbes. Iar gurile rele spun că nu sunt prea multe cele care au fost create din nimic…

Privind însă în profunzime, afli că episodul centrului de traducere de la Toledo ascunde episodul familiarizării arabilor cu textele lui Aristotel, în secolul VII, atunci când aceștia le cer nestorienilor să le traducă din limba siriacă și persană în arabă. Nestorienii – reprezentanții școlii de la Antiohia –, în disputa lor cu membrii școlii de la Alexandria, în legătură cu natura umană și divină a lui Hristos, au fost cunoscuți și pentru încercările de a-și justifica poziția cu ajutorul conceptelor filozofice aristotelice. Sigur, astăzi este de bun gust, pentru orice istoric și, în genere, intelectual care se respectă să susțină, cu mintea deschisă, că scrierile lui Aristotel ne-au parvenit prin arabi, fără nicio mențiune a nestorienilor. Iar ce este de bun gust nu se discută.

La multe secole după ce nestorienii au făcut trimitere la textele lui Aristotel pentru a-și legitima poziția, și catarii au procedat la fel. Între timp, lucrările Filozofului fuseseră interzise la Universitatea din Paris, din cauza tensiunii dintre ele și doctrina creștină. Însă după ce erezia catară a fost înfrântă de Biserica Catolică, dominicanii – al căror ordin a apărut ca o reacție la catarism – și franciscanii au insistat ca lucrările să fie reintroduse în programa universitară, fiindcă, în cazul altor posibile erezii care ar fi încercat să se justifice apelând la filozofia lui Aristotel, creștinii aveau nevoie să fie pregătiți, pentru a-i înfrunta pe eretici cu aceleași arme. Iar după ce textele lui Aristotel au reînceput să fie studiate în Universitate, sarcina la care îndemnase Boethius cu secole în urmă, aceea de a împăca rațiunea cu credința, pe cât este cu putință, a fost reluată de toți marii gânditori ai finalului de Ev Mediu și de discipolii lor.

Continuitatea în timp a ideilor se întrepătrunde, cred, cu imprevizibilitatea lor; astfel că nimeni nu a bănuit că, în zorii modernității, credința și rațiunea aveau să ia drumuri diferite, semn că tensiunea în care au conviețuit poate fi menținută doar cu multă finețe și, poate, și cu ajutorul a ceva ce nu se află sub controlul nostru. Cu toate acestea, și această teză contrazice simțul comun al modernului prea sigur de sinele științific, care are impresia că cele două au fost mereu separate. Însă modernul ar face bine să afle că atât Meister Eckhart, cât și William Ockham – cei care ar putea reprezenta polarizarea incipientă a credinței și rațiunii – erau convinși că sunt integrați într-un sistem mult mai vast și complex care îi depășește și pe care încercau să îl descopere și să îl umple de sens, conștienți fiind că nu l-ar fi putut epuiza niciodată.

Semințele modernității au fost, așadar, plantate în solul Evului Mediu târziu, în care se infiltrase filozofia lui Aristotel. Moștenim o ordine a ideilor puțin mai complexă decât am putea crede în primă instanță, tocmai datorită continuității neîntrerupte și imprevizibilității inevitabile pe care ideile le poartă cu sine. Nu am nicio îndoială că atunci când afirmăm că suntem copiii lui Aristotel am spune altceva decât că ordinea pe care o putem crea, noi, oamenii, aici, pe pământ, este spontană. Iar atunci când ai conștiința acestui fapt, parcă nu mai poți susține cu toată naivitatea de care ești în stare că modernitatea a început de nicăieri, odată cu știința care s-a dezvoltat tot de-acolo.