Câți microbi locuiesc într-o sticlă cu spirt?

Terenul de rugby e gol acum. Spectatorii au lăsat în urmă mult mai puține pungi de chipsuri și pahare de plastic decât o fac suporterii de fotbal. Când cunoscuții te cred la o petrecere, tu de fapt ești cufundat în singurătate. O neînțelegere. Ca în proza lui Camus, cea cu ușa, pe care nu am reușit să o citesc pentru că nu am găsit-o. Poate că nu există.

Azi am să încep să îți spun o poveste. O să dureze ceva și dacă te apucă somnul, o să mă prind și o să mă opresc. Fii atentă! Ai fost vreodată pe un teren de rugby? Acolo iarba e verde și tunsă frumos înainte de fiecare meci. Există o persoană care supraveghează îndeaproape tot procesul. Taie și cu foarfeca anumite fire răzlețe de parcă grămada – termen din rugby, căută-l în dicționar – s-ar împiedica de ele. Aproape trei tone au cele două echipe de sportivi. Un elefant cântărește peste 5 tone. Nu-mi plac măsurătorile nici statisticilem deși sunt la modă. După o confruntare, terenul de rugby parcă e arat de gladiatori. Asta nu ar fi nimic.

Într-o zi mohorâtă de toamnă nu am avut ce face și am invitat-o pe Iulia la un meci. A venit. Era înfofolită în ceva ce semăna mai mult a pătură decât a palton, dar ce știu eu? Nu prea mă pricep la modă. M-au picat ochii la un moment dat pe un site cu țoale. Doamne, ce imagini bolnave. Bietele modele păreau bătute și chircite în haine foarte largi și de culoare incertă. Poziția pitecantrop defavorizat predomina. Iar pantalonii din vinil argintiu lucios mă aduceau la marginea ființei mele și așa turmentate. Să te oglindești în nădragii unei femei cred că excită. O să încerc și îți spun ce am reușit.

Cu Iulia nu am avut prea multe de discutat. Se tot băga în mine. Mă enervează chestia asta. Am împins-o ușor. M-am apucat să-i explic regulile jocului. Nu celui de pe teren. Deci, Iulia, eu sunt claustrofob. Da? Și cum ții în brațe o femeie? s-a holbat ea din mormanul de palton sau ce era aia. Noroc că arbitrul a fluierat terminarea primei reprize, am săltat-o pe Iulia de cot și am condus-o spre standul cu băuturi. Ceva cald ne-ar prinde bine. La repriza a doua nu a vrut să mai stea. Mi-a cerut să o conduc la autobuz, am respirat ușurat. A doua repriză a fost chiar mișto. Am văzut-o singur.

Dormi?

Bine, mă opresc acum. Somn ușor.

Bună dimineața. Hai trezește-te, acum chiar insist, pentru că povestea nu mai poate rezista. Simt că explodez.

Te-ai trezit?

Am văzut trecând pe lângă stadionul de rugby o fată care plângea. Ploua. Lacrimile ei se uneau cu picăturile de ploaie în așa fel încât nu eram sigur unde încep unele și unde se termină celelalte. Obrazul ei moale și rotund era murdar de la machiajul curs. Era așa frumoasă! Ca o păpușă de porțelan. De aici vine și frica ce m-a cuprins.

Uneori mă hrănesc dintr-o privire culeasă de pe te miri unde. Simt ochii ațintiți în spatele meu de parcă ar vrea să mă pătrundă. E o senzație erotică. A patra pe lista mea.

Am uitat să-ți spun că sunt medicul echipei de rugby care a jucat și ieri seară pe stadionul de lângă tine. E o ramură mai ciudată a medicinei, adică nu o înțeleg toți. Ai mei cel puțin când i-am anunțat ce specialitate vreau să urmez s-au strâmbat. Ar fi vrut și ei un fiu chirurg, obstetrician sau dentist. Sau să ajung un mare gastroenterolog. Eu m-am îndreptat spre sport. Asta m-a adus atât de aproape de tine că ți-ar fi și frică să afli. Te-am văzut prima oară ieșind din scara blocului și îndreptându-te spre stadion. Nu-mi venea să cred. Ce caută așa o femeie delicată la un meci de rugby? Ce-i drept, e un joc apreciat de oameni mișto.

Sau poate că ai greșit intrarea. Se mai întâmplă. În loc să intri la măcelăria cea mică de pe colț, nimerești în magazinul de chei și șaibe. Până să te dumirești a și sosit vânzătorul extrem de amabil care nu te lasă până nu ieși cu o punguță de cuie, sigur îți vor trebui cândva.

Iar dormi?

Nu? Când eram mici, mai ții minte, pentru orice julitură ne dădeau cu spirt. Când mă prindea sora mamei, punea mult spirt pe șomoiogul de vată și îmi freca julitura sângerândă de pe bietele mele piciorușe. Spunea că sunt bărbat și că trebuie să învăț să sufăr. Dar eu nu voiam să sufăr. Voiam să mă joc și să-mi fie bine și încă ceva: să primesc dulciuri de la bunica. Din mâna ei erau cele mai bune. Spirtul dezinfectează 99%. Nu complet. Ce treaba mai e și asta? Dacă microbul care va face ravagii în mine, locuiește pe lângă dop, acolo unde șanse să nu fie inundat de spirt? Doar când apleci sticla pentru a turna pe bucata de vată. Dar atunci microbul are dexteritatea fantastică de a se strecura și de a ateriza viu și nevătămat în rană. Când a apărut Rivanolul în viața mea, a fost sărbătoare. Dar ce-ți spun eu ție toate prostiile astea. Nici nu știu ce meserie ai. Dacă lucrezi în domeniul medical, atunci s-ar putea să înțelegi câte ceva din ce spun. Poate că ești casnică. Cu soț și doi copii. În cazul ăsta ești o curajoasă că vii singură la meci. Bravo ție! Dacă lucrezi în domeniul PR, spre exemplu, atunci vii la meci ca să-ți umpli singurătatea. Te pozezi în fel și chip să pară că ești foarte ocupată și anturată. E și tribuna un fel de anturaj, ce să zic?

Eu, ca medic, nu judec pe nimeni. Nu face parte din meseria mea. Eu ajut. Pun osul la treabă. Jucătorii de rugby se accidentează des. Își julesc urechile, au fracturi de degete, dislocări de umeri, fracturi de piramidă nazală și câte și mai câte. Totuși nu e un sport extrem.

În mișcările dulci simt bătaia moale ca aripile de cocor. Atunci ies la iveală șoldurile din halatul de mătase în care e ascuns și coconul pe care ezit să-l ating. Asta e regula mea erotică numărul trei. Gândurile imposibile seduc. Să rămână imposibile, altfel e un dezastru.

Păsările de la antipozi zboară spre nord în căutarea unei lumi mai blânde. Dau leneș din aripi atâta cât să taie aerul și apoi se lasă în voia curenților. Oamenii se opun de cele mai multe ori vieții așa cum e ea. Nu o lasă să curgă. Îi tot stau în cale ca niște berbeci nătângi cu singurul gând să o culce la pământ, să o tăvălească prin țărână. Să-i arate cine-i mai tare. Dar viața sare și ea la pumnul tău, cu cât dai mai mult, dă și ea, de parcă e un bumerang. O scuipi, te scuipă. O mângâi, te mângâie, e prelungirea ta.

Pe tipul acela cu căciulă albastră, l-ai observat? Vine la meciuri și stă tot timpul pe rândul trei. Se uită fix tot meciul. Nu-și mută privirea chiar dacă jucătorii sunt în altă parte. Prinde și el câte ceva, din când în când, atunci când jocul ajunge în raza lui vizuală. Are o privire de copil. Se bucură și când terenul e gol. Asta cred și eu despre tine. Că te bucuri și când nu ai de ce.

O să fie iar meci săptămâna viitoare. Hai vino și tu, am să te privesc de la distanță. Am să mă prefac că mă uit la jucători dar de fapt o să fiu atent la tine. Tu fă-te că nu mă vezi. Când eram mici jucam baba-oarba, sau fața-scunselea, „ne făceam” de mult ori că nu vedem pe cel mai fraier dintre noi care se pitea lăsând un picior la vedere sau o mânecă lălâie. Trăiam ca și cum. Acum până nu băgăm pumnul în carnea realității nu ne lăsăm. Unii. În fine. Cufărul cel mai valoros e cel gol. Cel care a dăruit tot.

De data asta poți să vii, că nu vin eu. Asta e regula mea erotică numărul cinci. De care nu ține nimeni cont. Nici nu mă mai interesează. Din ziua în care am avut accidentul de mașină și am ajuns sfârtecat la spital. M-au dres medicii cum au putut. Acum arăt ca un Frankenstein, o asistentă mi-a arătat pentru câteva secunde chipul bandajat în oglindă. Cică mai mult nu ar avea voie, așa a hotărât psihologul. Medicina a evoluat mult, cred că m-au cusut frumos, n-am ce zice, totuși…Sticla de spirt de la capul patului meu de spital are foarte mulți microbi în ea. Cu o parte din ei am și vorbit aseară când mi-am revenit din anestezie. Unul dintre ei mi-a povestit că au fost martorii unui eveniment cu totul ieșit din comun. În timp ce mă pregăteau de operație, echipa de rugby a microbilor tocmai se pregătea să joace un meci pe maxilarul meu nebărbierit de 3 zile. Ei spun că firele scurte din barba mea sunt perfecte pentru joc. Exact în acel moment, m-au bărbierit. Iar echipa microbilor a trebuit să amâne meciul pentru o dată neprecizată. Așa ceva nu se mai pomenise de când locuiau ei pe fața mea. Nu erau supărați pe mine. Aseară se adunaseră și stăteau pe buzele mele, bălăngănindu-și piciorușele în hăul gurii. Le părea rău că sunt rănit. M-am bucurat să aud că le pasă de mine. Nu-i puțin lucru să-i pese cuiva de tine.

Când e soare, îmi place să stau lungit pe terenul de rugby și să număr firele de iarbă aflate în raza mea vizuală. Stau pe burtă și îmi imaginez că mâna mea e brațul unui compas și că acum verific fiecare centimetru în parte. E și asta e o preocupare. Îmi dă senzația că mângâi ceva inaccesibil celor mai mulți și asta îmi place.

Dormi?

Eu nu.

Într-o zi am adormit într-un autobuz. M-a dat șoferul jos când am ajuns la capăt. Habar n-aveam unde sunt. Și totuși atunci am avut cea mai grozavă senzație de libertate. Să nu știi unde ești! Să fii fericit că ești singur singurel.

(aici pagina continuă cu două rânduri mâzgălite cu pixul. cu greu se disting în învălmășeala de liniuțe cuvintele spirt și foc, cine știe ce-o fi dorit el să spună. apoi pagina e ruptă și nu vom știi niciodată continuarea. atâtea chestii rămân în coadă de pește…)

desen de Alina Gherasim

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *