”Legături pierdute” – volum de referință pentru ceea ce, generic, numim ”literatura despre depresie”, cu un succes internațional remarcabil în ultimul an și jumătate (dați un google cu această cheie: ”Hari + lost connections”, ca să vă convingeți!) – a apărut la noi, în prima jumătate a acestui an, la editura Trei. Înainte de a intra, cât de cât, în materia acestui volum, câteva cuvinte despre editura care îl publică în ediția în limba română. ”Trei” este nava-amiral a caselor editoriale de la noi în privința a ceea ce putem numi, lejer, biblioteca de psihologie și psihanaliză. De 25 de ani în piață, cei de la ”Trei” au un portofoliu impresionant de titluri care restituie, în regim accelerat, prestigiul unei literaturi ocultate (când nu de-a dreptul condamnate) în România comunistă. Seriile – care includ fiecare numeroase titluri – de psihologie și psihoterapie, psihanaliză contemporană, Jung & Freud, Misterele inconștientului colectiv, psihologie practică, psihologie practică pentru părinți, educație și formare stau mărturie, cu fiecare titlu, pentru un profil solid de instituție care merită toată admirație.
Revenind la carte, iată, mai întâi cine e autorul acesteia – cu atât mai mult cu cât Johann Hari e, după știința mea, la prima intrare editorială (sper nu ultima) pe piața de carte de la noi. Așadar, britanicul este autorul cărții Chasing the Scream, bestseller în topul New York Times, dedicat Războiului Drogurilor din SUA secolului trecut. A primit în două rânduri titlul de Jurnalist al Anului din partea Amnesty International (Marea Britanie), pentru reportajele privind războiul din Congo şi abuzurile în ceea ce privește drepturile omului, din Dubai. Scrie pentru New York Times și Los Angeles Times și apare frecvent, în calitate de comentator, în calitate de comentator, în cadrul emisiunii HBO „Real Time With Bill Maher”. Discursul său de la TED Talks, „Tot ceea ce credeți că știți despre dependență este greșit” a fost urmărit de peste douăzeci de milioane de ori.
Despre cartea de față, mai întîi, în cuvintele autorului și în mod direct, despre unul dintre ”motoarele” sale evidente: ”Deoarece ţi s-a oferit o explicaţie greşită pentru apariţia depresiei şi anxietăţii tale, cauţi soluţiile greşite. Deoarece ţi s-a spus că depresia şi anxietatea reprezintă defecte ale substanţelor chimice din creierul tău, vei înceta să mai cauţi răspunsurile în viaţa ta şi în psihicul tău şi în mediul tău, şi nu vei mai încerca să le schimbi. Vei rămâne blocat într-o poveste cu serotonină. Vei încerca să scapi de sentimentele depresive din mintea ta. Dar nu va funcţiona, decât dacă scapi de cauzele sentimentelor depresive din viaţa ta. Suferinţa ta nu este o avarie. Este un semnal – un semnal necesar.”
În privința arhitecturii acestui volum, scriitorul elvețiano-britanic procedează oarecum…medical & terapeutic. În sensul următor: cartea are trei mai ”blocuri” narative – ordinea în care sunt așezate acestea corespunde unui traseu normal pe care îl impune o procedură complexă cu privire la o problemă foarte gravă: recunoșterea problemei, analiza detaliată a acesteia, diagnostic & scenarii de rezolvare (sau măcar de indiguire). În logica de discurs pe care o regăsim în această carte: avem o primă parte în care narațiunile la modă cu privire la depresie (care includ o notă farmaceutică și așa-zis pastilantă foarte puternică, mai ales în Occident) sunt puse sub semnul întrebării (”Fisura din vechea poveste”); avem, apoi, o a doua parte, în care sunt listare ”nouă cauze ale depresiei și anxietății” – acestea nouă, separate, combinate sau în sumă integrală dând ceea ce Hari numește ”deconectare”; de asemenea, aveam, în ultima treime a cărții și un scenariu – nu infailibil, atenționează de mai multe ori autorul cărții – cu privire la ”un alt tip de antidepresiv”, care poate să fie la un moment dat în măsură să asigure ”reconectarea”.
Există, pe de o parte, o doză evidentă și asumată de autoreferențialitate în cartea publicat de Johann Hari – înainte de a fi o problemă și o temă de cercetare și de discurs, marele personaj din ”Legături pierdute” a fost (și, în forme diferite, după seria de revelații – intelectuale, nu mistice – trăite și mărturisite de Hari, este!) o prezență constantă, uneori presantă, în chiar viața autorului. Felul în care depresia e asumată, în carte cel puțin, și ca o ”problemă personală” este unul aparte și formula în care explică aceasta și pentru care optează J. Hari merită să fie consemnată: ”în fiecare carte despre depresie sau anxietate severă, scrisă de o persoană care a trecut prin asta, există o bucată mare de pornografie a durerii, în care autorul descrie – într-un limbaj din ce în ce mai detaliat – profunzimea suferinței prin care a trecut. Aveam nevoie de acest lucru cândva, atunci când oamenii nu știau cum se simte depresia sau anxietatea severă. Datorită oamenilor care distrug acest tabu de decenii întregi nu mai trebuie să scriu aceeași carte. Nu despre asta voi scrie aici. Însă credeți-mă pe cuvânt: doare”.
Pe de altă parte, sensul discursului despre cauzele depresiei și soluțiile posibile la aceasta ales de Hari este polemic – fără să fie demolator totalmente – față de ceea ce am numi paradigma farmaceutică, una care este încă dominantă și care, adesea din rațiuni de business, tinde să reducă problema depresiei la o soluție medicamentoasă. Ei bine, excelent mânuitor al argumentelor și al logicii, Hari reașează în termeni diferiți – și cu numeroase date de natură științifică pe masă – o discuție esențială despre soluțiile sub formă de ”pilule”, în fond despre reducția la pastile cu care operează atât marile companii farmaceutice, cât și mulți dintre cei care sunt, legal, desemnați să ofere soluții terapeutice diverselor forme de depresie. Hari nu neagă, dar – argumentele sunt numeroase, vocile de autoritate pe care le consemnează în această carte sunt și ele numeroase – nici nu exaltă virtuțile diverselor pastile care ar alunga sau care măcar ar ține, cu consecințe secundare minore, sub obroc depresia.
Dincolo de discuția – foarte importantă, neapărat de purtat – despre componenta farmaceutică a problemei depresiei (și pe care Hari o reîncepe de la alte premise și în numele unor date, studii noi, cu rezultate alternative), o alta – cel puțin la fel de importantă – ar trebui să meargă, crede scriitorul elvețiano-britanic, în următoarea direcție: ”dar dacă depresia este, de fapt, o formă de doliu – pentru viețile noastre, care nu sunt așa cum ar trebui? Dacă este o formă de doliu pentur legăturile pe care le-am piedut, însă de care încă avem nevoie?” Cu alte cuvinte, e bine să ne întrebăm și să ne răspunde onest dacă nu cumva ne-am ”deconectat”: de la o muncă plină de sens; sau de alți oameni; de valorile importante; de traumele copilăriei; de poziția socială și de respect; de lumea naturală; de un viitor sigur și promițător; dacă, în fine, nu cumva, experimentând în stil hiper-revoluționar, am plecat prea departe de ”adevăratul rol al genelor”. Pentru fiecare dintre aceste subteme, Hari are numeroase exemple ilustrative; de asemenea, câte o narațiune pe care o integrează în povestea – mare – despre depresie. Nu în ultimul rând, în oglindă cu aceste forme de deconectare, are scenarii de ”reconectare”. Nu e discurs magic și nici vreo arogantă paradă de scenarii de rezolvare care epuizează spectrul soluțiilor în ceea ce face el aici. E ceva profund uman în tipul de discurs cu care Hari vine în fața noastră odată cu această carte: ”ai nevoie de durere. Este un mesaj și trebuie să ascultăm acel mesaj. Toți oamenii deprimați și anxioși din lume – cu toții ne transmit un mesaj. Ei ne spun că s-a întâmplat ceva greșit în modul cum trăim. Trebuie să încetăm să înăbușim sau să reducem la tăcere ori să transformăm acea durere într-o patologie. În schimb, trebuie să o ascultăm și să o apreciem. Abia atunci când ne ascultăm durerea o putem urmări până la sursa ei – și doar acolo, unde îi putem vedea adevăratele cauze, putem începe să o depășim”.
”Legături pierdute” nu este o carte de specialitate; nu este, așadar, o carte care reclamă o pregătire aparte pentru a fi citită. În plus, Johann Hari este – jurnalist de top, excelent mânuitor al tehnicilor de discurs – și un formidabil povestitor. Nu spun, pe de altă parte, nici că ar fi o carte plăcută – tema ei este una atât de delicată și în ea sunt multe pasaje care, așa cum ne-a și avertizat autorul volumului, ”dor”. Dar poate fi o carte a cărei lectură poate oferi sens și direcție. Nu este deloc puțin lucru.
Nu în ultimul rând, mai este de spus, neapărat, și că ”Legături pierdute” are o relație de profunzime cu un alt titlu de mare succes și de mare impact pe care, de asemenea, îl cunoaște și publicul românesc; lectura lor împreună, spun aceasta dintr-o experiență directă, nu poate să fie decât una extraordinar de profitabilă. În alte cuvinte, ”Legături pierdute” se…leagă foarte bine și cu folos de ”Demonul amiezii”, extraordinara anatomie a depresei pe care ne-a oferit cel care spune(a) despre sine că este un ”istoric al tristeții”, Andrew Solomon. Un fel de istoric, așadar, care spunea/scria, între altele (în cartea mai sus menționată; publicată în urmă cu mai mulți ani la editura Humanitas) că „depresia este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi făpturi care iubesc, trebuie să fim făpturi care pot cădea pradă disperării din cauza unei pierderi, iar depresia este mecanismul acelei pierderi. Cînd se instalează, degradează eul şi, în cele din urmă, eclipsează capacitatea de a da ori de a primi afecţiune. E lăuntrica noastră singurătatea manifestă. Ea distruge nu numai legătura cu ceilalţi, ci şi capacitatea de a fi împăcat cînd eşti doar cu tine însuţi. Iubirea, chiar dacă nu are rolul de a ne păzi de depresie, este ceea ce protejează mintea şi o apără de sine.”
P.S. Există și o (nu mai puțin prețioasă) bază de date pe care stă, în bună măsură, cartea lui J. Hari – e vorba despre înregistrări audio ale interviurilor, numeroase, care compun latura documentară la care se face referire în ”Legături pierdute”. Adresa la care pot fi accesate/ascultate este următoarea: www.thelostconnections.com )
Notă: acest text a fost publicat în premieră în revista RAMURI, în toamna anului 2019
