În fereastra lumii

Pentru mine Cartea Reghinei (Humanitas, 2019) a fost o surpriză. Nu mă aşteptam ca, după Pelinul negru (despre care cred în continuare că e unul dintre cele mai pătrunzătoare romane din ultimii ani), Ioana Nicolaie să revină atât de repede cu o altă carte şi încă în maniera riscantă în care a făcut-o. Expusă primejdiilor mi se părea Cartea Reghinei pentru că tema noii naraţiuni a fost deja răsucită în fel şi chip, pentru că inserţiile biografice sunt alunecoase şi pot scăpa din hăţuri când nu te aştepţi, dar şi pentru că perspectiva narativă e pe muchie de cuţit, cu dezechilibrul fatal pândind la fiecare pas. Ar fi putut răzbate dintre rânduri un soi de fascinaţie a afectivităţii şi a rupturii de conştiinţă, care ar fi sufocat orice altă partitură. Însă, profund emoţional, romanul e în egală măsură un angrenaj narativ atent finisat şi neîndoielnic funcţional.

De Pelinul negru (cu istoria marginilor şi a excluderii) Cartea Reghinei se leagă prin nodurile perimetrului transilvănean, care strâng laolaltă personaje comune, traume, obiceiuri, tăceri, condiţionări dramatice şi inserţii mitice. Cutume dezumanizante şi frământări restructurante. Dacă Pelinul negru era povestea fetiţei dislexice, care la naştere s-a aflat pe linia dintre supravieţuire şi moarte, iar mai apoi, toată viaţa, a fost exclusă din ceea ce e îndeobşte acceptat ca normă, recentul roman al Ioanei Nicolaie e o carte a mamei, dar şi a aceluiaşi spaţiu infuzat de irealitate. Le voi discuta pe rând.

„De-acum m-a luat. Un fiu de pastor e cinste, zice tata./ – Cinstea ta, Reghină, şi n-ai iertarea mea dacă nu vezi. Faci şaişpe ani mintenaş, ţi-a venit vremea, caută-ţi fete pentru druşte, că te îmbraci mireasă curând.” De aici începe totul: o fată despre care tradiţia spune că e gata de măritiş se căsătoreşte cu cel ales de familie şi pleacă în Văralia. Acolo, alături de Damian, trăieşte o „vară care a ţinut trei ani”, după care cunoaşte infernul umilinţelor şi al suferinţelor brăzdate, luminos, doar de chipurile celor doisprezece copii. Şase fete şi şase băieți. Şase cu părul negru, şase cu părul bălai – alături de care, într-un mic răgaz, face (din linguri de lemn înfăşurate în firele de mătase ale porumbului) păpuşi cu zâmbete largi pe chip. Fără nume, copiii Reghinei sunt retinuţi prin amprenta lor definitorie: „fata foc şi pară” e cea mai mare şi prima care pleacă de acasă, „fata care numai ascultă”, „băiatul făcut să aline”, „fata cu aur în fiecare mişcare”, „fata pe moarte”, „Măgureanul”, „băiatul curentat” – un supravieţuitor, „primul suit într-un autocar de străbătut lumea”, să-şi facă singur un rost.

Fărâmiţată de istoriile abuzive ale căsniciei (cu străvechiul îndemn maternal rostit de Mărina, „taci şi înduri”, sintetizând condiţia femeii înrobite), Reghina e zdrobită şi de menghina marii istorii. Dincolo de foame şi de cozile înjositoare pentru „ţucăr”, comunismul înseamnă alterarea valorilor morale, care face ca minciuna să fie elogiată ca victorie. Iar dincolo de disponibilizări, tranziţia e o nesfârşită întindere fără repere. Strivită, Reghina nu e şi învinsă. Tăcută, revolta ei are forţa de a intui rătăcirile unei societăţi autodistructive, închise între propriile-i amăgiri. Iar maladiile supravieţuiesc impasibile dacă nu sunt căutate în zonele obscure şi împinse spre ferestre de reflecţie, cu atât mai mult cu cât decupează punctul de coliziune dintre ordinea spiritului şi dezordinea ideologiei. (Povestea celui căruia i se spune Învârtitul e doar unul dintre segmentele revelatorii pe acest palier al naraţiunii.)

CREATOR: gd-jpeg v1.0 (using IJG JPEG v62), quality = 90

Personaj prin care răzbate omul profund vulnerat şi totuşi capabil să se regenereze în chip miraculos, Reghina e un Iov feminin, supus la o zguduitoare probă de anduranţă, care adună cazne greu de închipuit. La unele sunt martori copiii, care încep să se răzvrătească. Pe altele, cele mai dureroase, le duce Reghina singură. Fără să ştie nimeni, îşi îngroapă un băieţel avortat din cauza bărbatului, şoptindu-i: „Întoarce-te să mă iei, micuţule! Mă voi strânge cât o gălbenea, numai să mă primeşti acolo, în albie. […] Poate că m-am făcut de ceară şi-i gata, putem trece, în sfârşit, poarta cea mai îndepărtată. […]/ Fac cruce mică, de beţe, şi mă rog, cum am învăţat cândva, în rochiţa mea galbenă, de pe vremea când apele erau limpezi şi eu dădeam fericită cu maiul./ – Copilul meu, partea mea neştiută, mai ţine-te  vreme aproape. Iar când o să-l ierţi pe Damian, dă-mi de ştire şi mie, ca să-mi pot lua şi eu rămas-bun.” Dar, deşi suportă prelunga agonie a trupului, Reghina întrupează, fundamental, potenţialul neînchipuit al vieţii. Fragilizat, chinuit, deformat, corpul ei reflectă descompunerea cuplului, dar izbuteşte să însufleţească un întreg trup microsocial, printr-un tip de poetică sprijinită pe dialogul corp la corp. Utilizând ca limbaj un material simbolic, Reghina (în ipostaza matricială de Genitrix) reconstruieşte reţele umane vitale în cadrul semioticii familiale traumatizate. „Care-i cotul ce-ţi prisoseşte? De ce genunchi nu mai are nevoie omul? E vreun plămân care să nu folosească? Ce ficat poate fi lăsat liber să se ducă unde vrea? Şi e vreo inimă care să doarmă dusă când aşa, ca pe-a mea, o cuprinde-n ceasul acesta cea mai mare sfârşeală? Ce poţi lua dintr-un corp de o mie de kilograme? Căci copiii mei sunt inima, şi plămânii, şi creierul, şi rinichii, şi firul de păr. Mă cutremur, fiecare-i organ de care cum să te lipseşti?”

Formula narativă şi stilistică aleasă de Ioana Nicolaie este aceea a unei poveşti istorisite din perspectiva femeii îmbătrânite şi trecute prin succesive accidente vasculare cerebrale. Paralitică, oarbă, afazică, Reghina îşi recompune traseul prin evocarea discontinuă a câtorva clipe faste şi a îndelungilor vârste stigmatizate. Arhitectura stilistică (şi poematică) a naraţiunii preia toate aceste glisări, dirijând procese de conştiinţă şi registre diferite în ritmul interior al frazelor şi transpunându-le într-un limbaj cu o puternică notă individuală.

„Ce-ţi doreşti tu, oare, Reghină? se întreba singură./ Să mă sui din nou în car, lângă Valer, şi să plec cu el spre soarele care nu apune niciodată.” Poveste a femeii fără glas, care (aşa cum îi mărturiseşte numai surorii mai mici, Valeria) ar fi vrut să fie „călător”, însă a ţinut să îndure ceea ce e de nesuportat dintr-un motiv dezvăluit abia spre final, Cartea Reghinei devine mărturisirea de dincolo de tăcere – înţeleasă ca nedreaptă cutumă, ca  autopedepsire îndelungă, dar şi consecinţă a bolii. Între femeia ferecată în trup şi în întuneric (care-şi închipuie cum deşiră două pulovere din lada de zestre pentru a împleti firele laolaltă) şi „fata care numai ascultă” se întinde o urzeală de canalicule comunicante ce vor prinde, în sfârşit, glas: cartea mamei devine cartea fiicei – capabile să ţeasă tăcerea în expresie. Şi, astfel, să-i ofere mamei o nouă viaţă, cât o călătorie fără sfârşit.

Aşa cum e reconstituită de memoria învălmăşită a Reghinei, la marginea dintre conştienţă şi tărâmul de dincolo („Ca un copil visez! Mult şi numai culoare” rosteşte clar, la un moment dat, bolnava), lumea Văraliei e o intersecţie de realitate şi mit, în accepţiunea lui de principiu productiv ce permite inserarea irealităţii în cotidian. Burta vacii, câinele Bălan, vulturoaica, ursul, caii şi zânele intră în paradigma realcătuirii (în viziune) a realităţii, iar Reghina are privilegiul de a deosebi amplificarea scărilor şi categoriilor existenţei, percepute cu o intensitate distinctă. Văralia este în şi în afara timpului istoric. Denumeşte un spaţiu real şi totodată fabulos: rutina curge intersectând albia irealităţii, cu care-şi amestecă (liniştit sau tumultuos) apele. La fel ca în realismul magic, dar cu o stilistică proprie, de un farmec hipnotic, în Nordul reprezentat de Ioana Nicolaie lumile imaginare întemeiate din elementele existenţei obiective sunt generate printr-un proces de completare mitico-simbolică a realităţii, care îi sporeşte densitatea, în loc să îi diminueze coerenţa. Cartea Reghinei metabolizează recuperarea substanţei acestei vechi lumi grănicereşti din jurul Sângeorzului, prin episoade menite să ilustreze faptul că între viaţa omului şi palierele (i)realităţii se stabilesc relaţii organice, iar căutarea limitelor trebuie desfăşurată la nivelul interacţiunii care depăşeşte logica binară, schimbă traiectorii şi generează semnificaţii paradoxale. Iată evoluţia în salturi, între timpuri şi sensuri, a unui fragment în care Reghina îşi aminteşte cum, copilă fiind, a salvat o vulturoaică pe care tatăl ei o prinsese pentru că omora animale din ogradă. „- Hai, vulturoaică, desfă-ţi aripile./ […] Din ceasul acela, zburătoarea n-a mai coborât niciodată din cer. N-au mai dispărut iezii, cocoşii sau curcile, nu s-au mai dus spre cer purceii. Se arăta rar […], fără să facă altceva decât nişte rotocoale deasupra casei. Am ştiut mereu că se întorcea în fiecare primăvară să-mi mulţumească. În ziua aceea, când încă trăiam în plină lumină, eu i-am dat drumul, iar o făptură ca ea nu uită. Uneori o ghicesc prin deschizătura, ca de fereastră, a lumii. Mă aflu încă în ea, atât de aproape, aud încă viaţa. Şi mi-e o teamă grozavă de toţi puii flămânzi care cască ciocuri şi vor numai hrană. Aştept vulturoaica, mi-e frică, îi ştiu bine cuţitele.”

Reprezentarea copiilor flămânzi revine în finalul romanului, însă de această dată visul Reghinei îi dă o altă încărcătură. Imaginarul se grefează pe obsesia iertării, devenită spaţiu de rezonanţă a tensiunii şi interogaţiilor care străbat întreaga naraţiune. „Au aşezat cu grijă cozonacii şi, ca şi cum nu s-ar fi văzut de-o veşnicie, au început, în sfârşit, să-şi amintească. […] Când odaia s-a umplut de-un miros fără seamăn, uşile s-au deschis larg şi-o lumină nouă a înflorit afară. Reghina le-a împărţit tuturor cozonacii fierbinţi, luaţi-i, muşcaţi din ei, că pentru mult timp de-acum înainte vă vor fi alinare. Şi ei, flămânzi, i-au mâncat cu mare bucurie./ – Am ajuns, dragii mei! a zis la sfârşit Reghina. De-acum vom fi mereu, laolaltă, în vara de trei ani. / Şi i-a scos pe toţi afară, în grădina care se umpluse de soarele ce n-avea să mai apună niciodată.”

Cartografiere real-miraculoasă a Transilvaniei, istorie a femeii fără glas şi poveste despre viaţă şi moarte, vinovăţie şi iertare, Cartea Reghinei e construită pe temelia reconcilierii (cu sinele, cu trupul, cu lumea) şi a funcţionării aparte a câtorva metafore devenite parabolă. Este romanul cel mai izbutit al Ioanei Nicolaie, tocmai prin ceea ce cărțile de dinainte nu îşi propuneau să surprindă: memoria cavernicolă, interferenţele timpurilor şi glisările stilistice, ca prelinse dintr-un pocal magic. O ţesătură narativă ceremonială şi picturală, sfredelitoare prin dramatism şi totuşi de o prospeţime primenitoare.

 

(text apărut în „Orizont”, XX, 2019, nr. 7, p. 11.)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *