Efectul de prismă

De la Gherea, Mihai Ralea şi G. Ibrăileanu lentila sociologizantă a fost folosită discontinuu de critica literară, cu o fluctuantă orientare spre ideologizare sau spre reversul ei. Dacă Gherea a eşuat în dogmatism, în anii ’20 ai secolului trecut Mihai Ralea scria despre intenţiile şi sensurile potenţiale cuprinse într-o operă care (după cum susţinea criticul) trăieşte mai ales prin ceea ce autorul ei nu a evidenţiat. Identificată de Ralea, fractura dintre mesaj şi intenţie a favorizat polivalenţa interpretărilor critice şi a permis contestarea literaturii angajate. Ce este spus despre lume acolo unde nu se vorbeşte despre ea face, aşadar, obiectul lecturii sociologizante.

Nici astăzi, când metodele cantitative străpung tot mai pregnant perimetrul studiilor literare, traseul sociologizant nu şi-a pierdut puterea de atracţie. Îmi dau seama (prea târziu) că ar fi trebuie să mă aştept, din partea Magdalenei Răduţă, la o analiză obiectivantă a polilor de putere simbolică. Sau la cercetarea condiţiilor de producere a creaţiilor literare şi a mizelor pe care le purtau diverse grupuri literare. Grăunţele germinative ale unei astfel de analize se întrevedeau deja în suculenta antologie dedicată pamfletului. „Îi urăsc, mă!” (2017) includea o probă de disecţie a înfruntării discursive, investigaţii detectivistice ale particularităţilor tematice şi retorice, paralelisme şi anticipări insolite. După antologia însoţită de un consistent studiu introductiv, din care se răsfrângea sensibilitatea faţă de grundul şi subteranele sociale, noua carte a Magdalenei Răduţă vine pe un teren pregătit.

În context. O lectură sociologizantă a literaturii române din ultimul deceniu comunist (Editura Muzeul Literaturii Române, 2019) înglobează segmente refăcute din articole scrise în ultimii zece ani, completate de fracţiuni mai noi – urzeală prin care e trecut firul de bătătură extras din câmpul literar. Plecând de la acest concept (în jurul căruia s-au grefat teoriile lui Pierre Bourdieu despre regimul creaţiei şi al spaţiului artistic), autoarea intenţionează să verifice dacă anii ’80 pot fi văzuţi printr-o lupă sociologizantă, care să urmărească alcătuirea internă a relaţiilor stabilite între toţi participanţii la construirea imaginii literaturii, cu menţiunea că trăsăturile unei societăţi totalitare, „particularităţile unui regim în care se amestecă trăsături naţionaliste, cultul personalităţii şi comunismul dogmatic, relaţiile dintre un sistem politic şi instituţional rigid şi un sistem literar care îşi negociază perpetuu modul de supravieţuire compun un background destul de dificil de gerat pentru o analiză de istorie literară care îşi propune să depăşească dihotomia (restrictivă, ca orice tăietură a posteriori) între ideologic şi rezistenţa la el, între ‹‹ce dictează partidul›› şi ‹‹ce se vede în spaţiul literar››.”

Teoria lui Bourdieu despre câmpul literar a ridicat destule obiecţii, printre care capacitatea redusă de transpozabilitate, în ciuda pretenţiei de a fi model universal. Cred că un contraexemplu poate fi oricând masiva carte a lui Pascale Casanova despre Kafka – model de aplicare a conceptului de câmp literar unui alt spaţiu decât cel francez. Sunt sigură că mai sunt şi altele. Aşadar, pe linia lui Bourdieu, Magdalena Răduţă sondează simbolicele raporturi de forţă dintre scriitori şi instituţiile literare – nu grila reducţionistă a determinismului, care leagă un anumit contur social de o formă literară specifică. De altfel, prima secţiune a volumului (Sociologia literară – un hibrid fertil?) face necesara incursiune în „partajul disciplinar” care a împiedicat, mult timp, aşezarea unor punţi solide între literatură şi sociologie. Deplânsă (printre alţii) de J. Meizoz, această situaţie păgubitoare s-a convertit în creionarea mai multor direcţii ale sociologiei literare. Nu mă întind acum la enumerarea celor cinci cărări esenţiale. Mă mulţumesc să remarc doar încrederea autoarei în aportul metodologic recontextualizat într-o demonstraţie autohtonă, pe care îl vede cel puţin la fel de rodnic ca împrumutul teoretic clădit pe structuri şi orientări autonome. E „una dintre primele probe de ‹‹bun de export››” ale unei teorii, fiindcă „‹‹invenţia creatoare›› îşi găseşte expresia, mai întâi, în reflecţia asura metodei.” Poziţia Magdalenei Răduţă mi-a amintit de argumentele lui Andrei Terian (din Critica de export), unde metoda, forma, obiectul şi criteriile apar ca dimensiuni ale discursului critic care îl pot transforma (sau nu) într-un material capabil să pătrundă pe piaţa liberă a studiilor literare.

În structura volumului, una dintre acumulările de consistenţă, fără de care întregul eşafodaj relaţional ar fi fost şubrezit, mi se pare a fi expunerea nuanţată a reflexiilor pe care le-a avut în câmpul literar românesc confruntarea binară (extrasă dintr-un model ideal) dintre două accepţiuni ale literaturii, înţeleasă drept creaţie sau cultură. Cazul românesc arată interesul comun al scriitorilor de a păstra funcţionalitatea câmpului, „ca într-un joc relaţional de tip adversari-complici”. Dar cum se produc (de)legitimările? Care sunt proporţiile de capital simbolic?  Cum se manifestă polii de producţie literară? Dar acei autori care concep literatura „ca în illusio bourdieusiană”? (Adică Mircea Ivănescu, oniricii, Şcoala de la Târgovişte.) Cum se schimbă mizele polilor şi ce fel de hibridări apar?  Fără buna limpezire a acestor relaţionări, configurări, dislocări şi reaşezări ale câmpului literar românesc, segmentele următoare ale demersului Magdalenei Răduţă nu ar fi reuşit să intre într-un sistem de circuite şi interfeţe, aşa cum îl probează, pertinent, În context.

Urmărind cărările pe care s-a închegat grupul cunoscut sub numele de „generaţia ’80”, „Lupii tineri” optzecişti reconfigurează profilul socio-literar al celor intraţi recent în câmp, cu accent pe determinarea specificului purtat de dinamica de sociabilitate şi pe relaţia cu mentorii. Spre deosebire de editor sau galerist, care intră într-o logică dublă (artistică şi economică), mentorul iterar reflectă logica de „reproducere […] a credinţelor şi valorilor sale […]; şi exact această voinţă de a-şi reproduce setul de credinţe şi valori e printre cele care îi fac poziţia şi mai puternică.” Oricât de mult material intră în procesul cartografierii sociologizante, creionarea şi descrierea seacă nu îi sunt familiare autoarei. Observaţii de fineţe dau suflu investigaţiei, iar explorarea nucleelor de forţă ori a membranei subîntinse în spaţiul creaţiei permite creionarea unui contur intim care coagulează sensul ofensiv al mişcării „lupilor tineri” în jocul literar. Desigur, construcţia analitică are drept cheie de boltă ghemul căilor de legitimare (coeziunea din cenacluri, debuturi, premii). Unul dintre nodurile de parcurs e constituit, în opinia mea, de omologia dintre coeziunea spaţială (camere de cămin, săli de curs, săli de cenaclu) şi non-angajarea tinerilor scriitori în intervalul în care îşi făceau intrarea în viaţa literară. De altfel, păstrarea pe poziţiile non-angajării a ajuns să fie recunoscută ca acţiune etică într-un regim totalitar care cultiva, discreţionar, retorica obedienţei.

În Anchete, polemici, atacuri – un peisaj pentru o impunere colectivă, accentul pus pe interferenţele dintre actualitate, agenda comitetelor de redacţie sensibile la controlul politic, selecţia respndenţilor şi temele anchetelor scoate la iveală  persistenţa confruntărilor dintre literatura angajată politic şi cea care se lupta să menţină (într-o proporţie cât mai mare) autonomia câmpului literar. Între polemici şi tăceri, atacuri virulente sau, dimpotrivă, mascate sub regulile jocului, lumea literară a anilor ’80 îşi dezvăluie barierele şi măsoară disproporţiile diferitelor grupări, concepţii sau atitudini – înfruntări din care optzeciştii ies „victime colaterale” care vor continua, în ultimii ani ai deceniului, „pe trasee din ce în ce mai individualizate, să apere o poetică autonomistă.” În fine, „Orice text îşi conţine contextul” – două sociolecturi încheie cartea Magdalenei Răduţă cu o cercetare simultană a singularităţii operei şi a împrejurărilor existenţei sale în aria producerii şi receptării. Căutând modelajul general determinat de habitus şi de practicile eului social, autoarea  poposeşte în jurul Tratamentului fabulatoriu al lui Mircea Nedelciu, sondează modalităţile de transmitere integrate discursului poetic (inclusiv semnele procesului de westernalization) şi urmăreşte modificarea raportării la real, din ultima parte a anilor ’80.

Cu înlănţuirile de socializare, naturalizare, omologare şi interiorizare pe care le identifică, În context cântăreşte productivitatea metodologică a unui concept care a provocat destule ridicări de sprâncene. În câmpul literar, istoria (dată deoparte de structuralism) şi specificitatea faptului literar îşi dau, amical, mâna. O teorie mai degrabă ignorată în spaţiul cultural românesc (nu am cunoştinţă decât de opul Laurei Albulescu, Sfinxul. Pierre Bourdieu şi literatura) este recontextualizată de Magdalena Răduţă – a cărei străduinţă meritorie (fără orgoliul corecţiilor retroactive) are ca rezultat un deceniu văzut prin articulaţiile dintre condiţiile socioistorice şi textul literar. Sau (cu o imagine preluată de autoare de la Alain Viala) cu un efect de prismă.

 

 

(text apărut în „Orizont”, XIX, 2018, nr. 8, p. 10)

Un comentariu

  1. Aveti un blog extrem de interesant. Big like!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *