SCRISOAREA CELUI MAI VECHI PRIETEN CARE NU POATE SCRIE, DAR VINDECĂ SINGURĂTĂȚILE
Eu pe tine te știu de când erai copil. Și eu eram copil. Am copilărit împreună. Te trezeam dimineața, cu zgomot, cu isterie, cu alergătură. Mă țineam după tine, în baie, cât făceai duș, în bucătărie, la cafea, în balcon, după haine, în hol, după geantă. Veneam oriunde și îmi plăcea că sunt o umbră. Aveam momentele mele în care voiam să fiu singură și pentru că și tu erai o singuratică, noi două ne-am înțeles de minune. Deși eu eram mai mică decât tine, de fapt, eu te-am crescut. Pe mine m-ați ales după ce a murit bunicul. M-ați luat de la țară, unde ajunsesem cu o mașină verde. Când te-am cunoscut prima dată, ți-am luat pantofii și i-am dus în grădină. I-am îngropat și m-am făcut că plouă, ca să nu mai pleci. Ai zis că nu mă vrei pe mine, ci pe soră-mea. Eu eram prea vioaie, ea era foarte molcomă. Noroc cu mama – a ta și cumva, a mea, că m-ai luat pe mine; soră-mea a murit la trei luni după ce m-ați adoptat. Eu am fost mult mai longevivă. Mi-am tras viața din iubirea voastră și din grija ta severă. Din tot tabloul ăsta, eu am părut și sunt existența fără capăt. Sunt veșnicia la sticluță, viața fără final, sufletul care se întoarce mereu când îl cheamă stăpânul, chiar și de dincolo. Ai văzut, m-am întors de 4 ori.
Spune tu cine mai face asta. Am toate bolile din lume: crize de epilepsie vindecate, o insuficiență renală, insuficiență hepatică, un AVC la activ și dureri de oase. Acum am început să nu mai văd, doar dacă stai la un metru de mine și e lumina aprinsă zbanghesc câte ceva. Dar când te văd, nimic nu îmi șterge bucuria de pe față. Ce pot să îți spun? Că scrii de când te știu. Multe dintre hârtiile scrise de tine le-am mâncat eu, când nu știam diferența dintre bine și rău. Nici acum nu înțeleg de ce folosiți cuvintele astea, pentru tot ce e câinesc și noncâinesc. Dar aveți motivele voastre. Vorbiți mult și faceți puțin. La noi e pe dos. Unde nu poți vorbi, trebuie să compensezi din amor. Din fidelitate. Din ocrotire.
Eu te luam de la școală și te duceam la școală. Aveai un palton roșu, eu o geacă galbenă. Eram un punct, în fața liceului, în serile de iarnă trecute de ora 8, care se făcea tot mai mare pe măsură ce te apropiai de el. Așa mă bucuram când te vedeam în gloata de oameni. Dintr-un punct ce eram, devenean un uriaș vanitos. Te vedeam puțin. Mama zicea că ești la școală. Cumva, cred că mama ne minte, că nu înțeleg de ce și acum, când eu am făcut 18 ani, ea încă spune că tu ești la școală. Nu, ceva nu se leagă. Mai zice că ești la București. Atunci cred. Știu, am fost acolo. E lumea spitalului veterinar. Cu George și cu Maya, cu toți obidiții și răniții. Lumini verzi și terapie intensivă. Oribil. Am crezut, când m-ai dus la spital, că mă părăsiți. Știi că nu am mâncat deloc, cât am stat acolo. Am crezut din nou în tine când m-ai luat, m-ai dus acasă, m-ai strâns tare, mi-ai dat apă din oră în oră trei zile, m-ai curățat cu betadină, mi-ai pus mâncare pe gingii și mi-ai cumpărat o zebră și un pat nou, din care, peste câteva săptămâni, am reușit să mă ridic și să săr, de una singură, în patul tău. Eu cred în tine.
Acum, tu mă întrebi dacă să te lași de scris, că scrisul tău nu a vindecat pe nimeni. Eu știu că ai scris dintotdeauna. Așa cum eu am lătrat dintotdeauna. De ce ai renunța la o formă de exprimare, singura naturală, nu știu ca să răspund. Noi nu scriem. Suntem scriși. Mai știi când eram bolnavă și mi-ai spus la ureche că ai citit o carte a lui Schmitt în care un stăpân de Saint-Bernard își îngropase câinele și a luat imediat altul, aceeași rasă, aceeași figură, același chip, dându-i același nume, murind la fel, și tot așa? Mi-ai zis că e o porcărie. Eu te cred. Partea minunată e că eu sunt un câine corcit și hibrid ca mine nu mai găsești. Nu ai decât o Kathy. Așa că ai putea scrie despre ea și ăsta e un motiv suficient să nu dai la gunoi ce știi că poate să mă lase unică, așa cum am fost eu pentru tine până acum, când fac majoratul după anii voștri și am dobândit bătrânețea nesperată după anii noștri. Într-o zi, o să te părăsesc și eu. Sunt o luptătoare, o berbeacă arogantă, o voință de fier într-un trup mic și maroniu, care a început să tremure. Sunt frigurile de pe urmă. Ți-am zis să încetezi cu fularele, mie îmi e frig de la spinare, dar nici puloverele alea pufoase nu au sens. Pături, cât mai calde, albastre, moi, și brațe, cât mai lungi, deschise și vii. Asta vreau. Eu am tot felul de roluri în viața ta. Când erai mică, eram o păturică. O soră. Un urs de pluș. Un obiect care face lumină din ochi, noaptea, pe întuneric. Acum, ești mare, și te uiți la mine la fel. Numai că și eu m-am schimbat. Sunt mândră de ce ai devenit. Ai luptat pentru viața mea cum nu ar fi luptat nimeni și mi-ai câștigat ani. De la mine însă ai învățat să lupți pentru viața tuturor, chiar și a celor care nu mai vor sau nu mai pot să trăiască. Ce mi-ai spus la București, în orașul cu cutiile alea ambulante, pe roți troznite, sub podul de lângă casa ta, în care se înghesuie toți oamenii ca mama și ca tata, după amiaza, la patru, lihniți de foame și munciți pe brânci? Că nimeni nu moare lângă tine și eu sunt cineva. Acum, de ce ar trebui să dispară ceva care te-a făcut și pe tine cineva? Tu nu ai învățat să renunți la nimeni, și dintre toți, eu sunt singura care știe că nu o să renunți nici la scris. Pentru că nu știi să renunți la nimic. La pastila pe care mi-o bagi pe gât, la tocmeala cu friptură, la pariurile că pot mai mult de părculețul de lângă Arhiepiscopie, la Ilona, un câine fără minte și cu mult suflet, pe care tot eu ți l-am crescut, ca și pe tine, la tot. Tu nu știi să renunți și trebuie să te dresezi în privința asta. Știu, mi-ai spus că eu nu sunt dresată, ci educată. Dar tu ai instincte mai animalice în sensul ăsta.
Scrii din furie, din orgoliu, din bucurie, din șansă, din întâmplare, din rațiune, din loialitate, din sacrificiu, din respect. Suficiente motive cât să scrii. Nu mai scrii când nu mai ai ce mai face cu scrisul, tot așa cum eu nu o să mai trăiesc când nu o să mai am ce să fac cu viața. Eu încă n-am dureri. Ți-au spus medicii, ți-am îngăduit și eu. Am auzit-o într-o zi pe mama, stând în fotoliu și zicând că ar trebui să mă eutanasiezi. Mă mișc greu, aud puțin, mănânc mai rar, ascund pastila sub lăbuță sau sub buza de jos a botului negru, și cum a dracu’ pilulă e albă, se vede. Am tresărit. M-am calmat, că știam că nu o să se întâmple. Plus că încă nu mă doare viața. Mai stau. Totuși, ți-am zis și te-ai supărat. Ce i-ai zis mamei? Că nu e normal să duci la veșnicie pe cineva care nu mai e cum era odată, nu e firesc să renunți la cineva pentru care pretinzi iubire, când acela nu mai poate să își poarte singur de grijă. Pentru că eu sunt lecția ta. Eu sunt cea de care ai grijă acum și de care înveți să te desparți ca să știi cum o să ai grijă de ei și să renunți la ei atunci când va fi timpul. Dar că nu moare nimeni și din iubire nimeni nu trebuie să moară. E irațional și ridicol. Eu am aprobat. Mi-am deschis și ambii ochi pentru asta. Ideea e că nu poți să renunți la scris când nu mai funcționează. Când e șchiop, când ascunde, când dă rateuri, când e bolnav. Tu scrii din iubire și din iubire nu se moare. Cum ar fi să se ducă scrisul tocmai din asta? Irațional și ridicol, cum ai zis. Scrisul tău e carnea mea de vită care mă aduce din orice lume în care ar trebui să ajung după măsura anilor. Sunt mândră de tine că te-am crescut ca pe mine, caldă și rece în același timp. Ești foarte lipicioasă dar nu te manifești, ba chiar te rușinezi dacă strângi prea mult în brațe pe cineva sau dai o sărutare mai lungă. Și eu puneam botul jos. Dar de bucurie și de emoție. Tu, spre deosebire de mine, nu te faci că plouă. Eu, dacă greșesc, mă uit în sus, în jos, la oricine și de fapt la nimeni. De curând, la Ilona, și zic că ea a mutat patul, pătura sau a vărsat granulele, nu eu, că nu mai văd sau am alunecat. Uneori, când greșești, e bine să recunoști făcându-te că nu știi. N-am reușit să te învăț asta, dar plănuiesc să mai stau un timp pe aici, așa că pune mâna și învață.
Scrie despre mine, scrie despre noi, scrie despre toți cei care se comportă ca niște animale când ar trebui să îi locuiască umanitatea și cinstea. Scrie pentru cei care nu pot să vorbească. Și pentru cei singuri. Când eram mică, mi-ai dat un pui galben să stau cu el. Apoi un os, apoi un elefant de plastic, o minge verde-albastră, o rață galbenă și o pernă roșie. Mă simțeam singură când nu eram cu cineva, dar pentru că nu îmi dădeați voie să plâng, am învățat să am o singurătate mută și răbdătoare. Asta aș vrea să înveți și tu. Poate prin scris, dacă îți e mai comod. Nu poți să renunți pentru că mi-ai promis că îi întorci povestea obsesivă a lui Schmitt prin una sănătoasă, așa cum noi două la un loc nu am fost vreodată. Ți-aș spune că te iubesc, dar o să mă rușinez, așa că scrie tu că mă iubești și eu o să accept fără rușine. Săptămâna trecută nu ai fost acasă, dacă nici săptămâna asta nu vii, nu o să mai mănânc deloc. Și nu vrei asta. În rest, rămâne cum am stabilit. Sunt câinele tău din clasa a IV-a și acum ești la postdoctorat. M-ai tot mințit. Mai stai, să termin facultatea. Mai stai, să termin masteratul. Mai stai, să vii la doctorat. Ți-am cunoscut și studenții, atât de bătrână sunt. Postdoc-ul ăsta cât durează? Și gândește-te că în toți anii ăștia în care mi-ai dus bătrânețea cu zăhărelul, ai scris de m-ai înnebunit. Cum să renunți la ceva care m-a purtat prin timp? Tu poți să vorbești cu (alți) oameni despre asta, însă nimeni nu simte cum simt eu. Cu mine nu te-ai simțit niciodată singură. Când nu o să mai fiu, va trebui să ai ceva care să te țină departe de singurătate. Ai putea să scrii. Va fi oribil când nu o să mai fiu aici, să țin singurătatea departe de tine.
(Fragmente extrase din Scrisorile singurătății, de Oana Șerban, Editura Cartea Românească Educațional, 2019)
