Interviu George SAVA : Momentul eliberării din arest este cea mai frumoasă amintire a întregii mele vieți

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

George Sava face parte din prima generatie de jurnalisti formati dupa caderea comunismului, la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Universitatea Bucuresti. Intre anii 1993 si 1999 a lucrat la sectia de Politica interna a ziarului Romania libera.
In 1999 a decis sa paraseasca tara pentru a se stabili in Canada, la Montreal. Aici, in anul 2001, impreuna cu sotia sa, Mariela Sava Chirita, a fondat ziarul in limba romana, Pagini Romanesti, a deschis, in 2008, prima librarie romaneasca din America de Nord, Libraria Pagini Romanesti, si a realizat, 2013-2014, o emisiune tv in limba romana, Pagini TV. In prezent, traieste la Montreal impreuna cu sotia si fetita sa de 5 ani.
In octombrie 1989, George Sava, in timp ce era pompier in orasul Lupeni din Valea Jiului, a realizat manifeste impotriva regimului comunist, pe care le-a distribuit in centrul orasului. A fost arestat pe 24 octombrie de catre Securitatea din oras si acuzat de propaganda si actiuni impotriva oranduirii socialiste, cu o condamnare intre 5 si 15 ani.
Pe 27 octombrie, a fost transferat la Bucuresti, la Directia de cercetari penale a Departamentului Securitatii Statului de pe Calea Rahovei, unde a fost anchetat timp de doua luni. 
Pe 22 decembrie 1989, dupa fuga lui Nicolae Ceausescu si dupa apelul lui Mircea Dinescu de la TVR, de a fi eliberati toti detinutii politici, a fost scos din arest in jurul orelor 13:30.
In seara aceleiasi zile, in jurul orelor 17:00, a iesit pe strada si s-a alaturat sutelor de mii de bucuresteni care iesisera „sa apere Revolutia”, mai intai la Palatul Telefoanelor iar ulterior la fostul Comitet Central al PCR, unde a ramas pana pe 23 decembrie, la orele 11:00.
In momentul emigrarii in Canada, in 1999, George Sava si-a schimbat numele avut anterior, Gheorghe Asavei, in cel actual, luand numele de familie, Sava, purtat de bunicul dupa tata si schimbat in Asavei in conditii neclare.

De ce sunt greu de uitat pentru tine ultimele luni ale lui 1989?

Intrebarea ta poarta in ea germenii ideii ca ar putea exista aceasta dorinta, de a uita. Insa nu vreau sa uit si, de altfel, nici nu cred ca as putea…

Ultimele luni ale epocii Ceausescu au fost cele mai intense din intreaga mea existenta. Am avut sansa (spun sansa prin perspectiva deznodamantului fericit desigur) sa traiesc experienta inchisorii politice comuniste, cu tot ce implica acest lucru: arestul, viata in celula, anchetele interminabile, amenintarile, bataia, acuzatiile aduse si perspectiva unor lungi ani de inchisoare.

Cu totii tremuram in acei ani de frica omniprezentei si atotputernicei Securitati, de ceea ce ni s-ar fi putut intampla daca am fi incaput pe mainile ei. Dar experienta reala au trait-o putini si, din acest punct de vedere, ma consider norocos. Am fost printre acei romani care au cunoscut pe pielea lor brutalitatea de care era capabila Securitatea.

Nu întreb încă despre 22 decembrie 1989, ci merg puțin mai departe: cum a fost, pentru tine, 25 decembrie 1989? Ce ai făcut în acea zi? Unde erai?

Am o amintire foarte vaga despre ziua de Craciun a anului 1989. Eram la tara, in Vrancea, la parintii mei. Imi lingeam ranile, daca pot spune asa, dupa doua luni de viata in celule Securitatii din Bucuresti. Eram inca prea marcat de ceea ce traisem pe timpul arestului si in noaptea de 22 spre 23 decembrie, petrecuta la fostul Comitet Central al PCR.

Ce sperai?

Nu cred ca incepusem sa sper ceva in adevaratul sens al cuvantului… Sigur, urmaream la televizor ce se intampla in tara, mai ales legat de prinderea sotilor Ceausescu si de executia lor. Cred ca, atunci, pe moment, m-am bucurat ca au fost omorati, fiindca pot spune ca ii uram de moarte pe amandoi, dar destul de repede am inteles ca executarea lor facea parte dintr-un plan al noii echipe conduse de Ion Iliescu. L-au “sacrificat” pe Ceausescu, efectiv ca pe un animal taiat de Craciun, pentru ca ei sa se poata instala linistiti la putere. Aveau nevoie sa spuna populatiei ca dictatura comunista a disparut odata cu dictatorul, dar ca binefacerile socialismului pot continua.

Cum mirosea la Revoluție? Îți mai amintești?

Da, imi amintesc foarte bine: mirosea a praf de pusca, a portocale si a cozonac. O combinatie ciudata pentru o revolutie, nu-i asa?

Mirosea a praf de pusca, fiindca in locul in care m-am aflat in seara de 22 decembrie si in noaptea care a urmat s-a tras foarte mult. Am fost printre zecile de mii, cred, de bucuresteni care au trait revolutia la fostul Comitet Central al PCR, in Piata Revolutiei de astazi. S-a tras de pe tancurile instalate acolo, cu mitraliere grele, s-a tras cu pistoalele mitraliera ale militarilor in termen, se tragea de pe balcon si de la ferestrele fostului CC, dar se tragea si din cladirile invecinate, inspre piata, inspre multime. Era un vacarm nebun…

Dar mirosea si a portocale, fiindca, mai tarziu, in noapte, cand armele isi luau cate o scurta pauza, veneau oameni cu lazi cu portocale, banane, mezeluri, paine dar si cozonac. Am mancat in acea noapte mai multe banane decat mancasem in intreaga mea viata, in primul rand fiindca nu mancasem prea multe inainte. Nu stiu de unde erau aduse acele lucruri; unii spuneau ca fusesera gasite in subsolurile de la CC, altii ca erau aduse de la depozitele de alimente sau de la fabricile de paine. Cred ca si una si alta era adevarat. Sunt sigur ca magaziile Comitetului Central ascundea multe bunatati la care romanii de rand nu aveau acces. Imi amintesc ca imi umpleam bratele cu banane si portocale si ieseam din subsolul CC ca sa le duc si celor care se aflau catarati pe tancurile si pe camioanele care ocupau piata. Era o atmosfera de neimaginat. Se striga “Ole, ole, Ceausescu nu mai e!”, se tragea in draci din toate partile si se mancau portocale si cozonac…

Dar mirosea si a sange… Spre dimineata, am vazut trupul unui “terorist” ucis si abandonat pe caldaram, pentru ca lumea sa se uite la el. Avea 5-6 gauri de glont in burta si piept, care se puteau vedea foarte usor pe pieptul dezgolit. Ulterior, am vazut un alt “terorist”, arestat de militari intr-una din cladirile invecinate si dus pe sus in cladirea CC. Era plin de sange in urma loviturilor pe care le primea din toate partile, de la bucurestenii orbiti de furie. Am folosit ghilimelele fiindca nu am aflat niciodata cine erau acei oameni cu adevarat. S-a vorbit de teroristi, dar nu stiu ca cineva sa fi fost declarat terorist. Nu este exclus sa fi fost oameni nevinovati, luati drept teroristi. Cine putea sa verifice atunci?

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai din decembrie 1989?

Momentul eliberarii din arest este cea mai frumoasa amintire a intregii mele vieti, chiar daca am si alte amintiri frumoase, cum ar fi casatoria, intrarea la facultate, vacantele studentesti petrecute in Franta…

As vrea sa incerci sa-ti imaginezi momentul in care esti scos din celula, dupa doua luni de arest, cu perspectiva unei condamnari intre 5 si 15 ani de inchisoare, fara sa ti se spuna despre ce este vorba, esti scos pur si simplu in strada, iar acolo, de la oamenii care se deplasau in toate directiile, fluturand steaguri si cantand, afli ca a fugit Ceausescu.

Era in jurul orei 13:30, pe 22 decembrie. De mana cu prietena mea de atunci, Mariana Lazar, cu care fusesem arestat, am ajuns in strada si, nedumeriti de ceea ce vedeam, am intrebat: ce s-a intamplat? Dupa ce am fost priviti pret de cateva secunde cu mirare, ni s-a spus: A FUGIT CEAUSESCU!

Am cazut, la propriu, pe jos; m-au lasat genunchii de emotie si de bucurie. Plangeam in hohote, incercand de fapt sa rad de fericire. Eliberarea din arest, fuga lui Ceausescu erau cu mult mai mult decat sufletul meu putea sa duca in acel moment…

Ce înseamnă, așa cum, cu un clișeu, se spune și astăzi că ”devenise de nerespirat în acei ani”? Cum ar putea înțelege un tânăr – un tânăr de 18 ani, să zicem – că devenise ”de nerespirat” în comunismul românesc?

Sincer, la 18 ani, cred ca iti este destul de usor sa respiri aproape in orice mediu te-ai afla. Cred ca adevarata constientizare a mediului in care traiesti incepe dupa varsta de 20 de ani, dupa anii de facultate sau dupa ce intri in randul celor care au un serviciu. Momentul in care iti iei viata pe cont propriu este momentul in care incepi sa simti frustrarile lipsurilor materiale, ale libertatilor cele mai elementare, cum ar fi dreptul de a calatori, de a vorbi liber etc.

Atmosfera “de nerespirat” despre care vorbesti se refera mai degraba la mediul adult, intelectual sau muncitoresc, nu neaparat la tinerii din facultati, preocupati mai mult sa-si treaca examenele cu bine si, eventual, cum sa-si petreaca timpul liber sau la tinerii din uzinele patriei, preocupati de problemele inerente inceputului de viata adulta.

In acei ani, eram intr-o perioada de tranzitie, de la statutul de muncitor la cel de student: eram aspirant la Facultatea de Litere din Bucuresti, unde am ratat examenul de admitere de trei ori, inainte de a fi admis la a patra incercare, insa munceam, pentru a avea din ce trai. Eram pompier in orasul Lupeni, in Valea Jiului.

Pentru ca cineva, care inca nu se nascuse sau avea mai putin de 20 de ani la Revolutie, sa inteleaga astazi de ce marea majoritate a romanilor «se sufocau» pe vremea comunsimului ar trebui sa faca un exercitiu serios de imaginatie si sa-si inchipuie cum e sa mergi la un magazin alimentar (niste spatii care, de regula, nu erau mai mari decat o simpla cafenea de astazi) si sa NU gasesti painea, laptele, parizerul, litrul de ulei sau kilogramul de zahar pentru care ai plecat de acasa. Pentru simplul fapt ca aceste bunuri tocmai s-au terminat in fata ta. Atmosfera devenea si mai “sufocanta” in momentul in care vedeai cum, sub ochii tai, cei cu pile la Alimentara reuseau sa mai obtina cate ceva, ascuns prin sacosele date discret pe sub tejghea. Am trait astfel de momente de n si n ori. Imi amintesc mai ales de o zi cu ploaie cand, dupa ce am stat la coada vreo doua ore sa-mi iau litrul de ulei la care aveam dreptul o data pe luna, butoiul se golise cu doar doua persoane in fata mea. La Lupeni, acest produs se vindea mai ales in vrac, pompat din niste butoaie metalice, ca acelea pe care le vezi astazi pe santiere si in care se depoziteaza pacura pentru utilaje.

Nu gaseai, de foarte multe ori, sa-ti cumperi nici macar cota aceea mizerabila la care aveai dreptul: 5 oua pe luna, un litru de ulei, un kilogram de zahar, doua kilograme de cartofi, o jumatate de kilogram de carne etc., etc.

Ce sa mai spun de frigul din apartamente, de penele de curent, de lipsa apei calde, de programul de doua ore de la televizor, si acesta aproape in intregime dedicat realizarilor cuplului Ceausescu?

Nu pot sa vorbesc despre interdictia de a calatori in strainatate, fiindca nu am avut niciodata aceasta dorinta pana la Revolutie. Daca precizez ca la Revolutie aveam 27 de ani, cred ca cine are astazi 27 de ani si isi cumpara pe Internet biletul de avion pana la Roma, la Paris sau la New York, nu prea are cum sa inteleaga cum e sa nu te gandesti macar la posibilitatea de a face o tura pana in Occident. Raspunsul este simplu: cum sa te gandesti la ceva care era aproape imposibil de realizat la acea vreme, atat dpdv material, dar mai ales al posibilitatii de a avea pasaport si a parasi tara?

Pot insa sa vorbesc despre dorinta de a vorbi liber, de a protesta, de a spune “ajunge”, fiindca am simtit pe propria piele consecintele acestei dorinte.

Invit pe cei sub ochii carora ajung aceste randuri sa faca urmatorul exercitiu, fie si imaginar: sa ia o coala de hartie, sa scrie pe ea, cu litere mari: Jos Johannis!, Jos Guvernul!, Jos SRI! si sa lipeasca aceasta coala undeva in centrul orasului, pe vitrina unui magazin, pe un autobuz sau oriunde doreste, dupa care sa mearga acasa, fara sa spuna cuiva de actiunea lui. Nu cred ca cineva il va intreba vreodata ceva despre coala aceasta de hartie.

Cu 30 de ani in urma, pentru o astfel de actiune, am fost ridicat de acasa de Securitate si acuzat de “propaganda si actiuni impotriva oranduirii socialiste”, cu o condamnare intre 5 si 15 ani. Nimeni din familia mea nu a fost informat despre arestarea mea, despre ce am facut si de ce sunt acuzat, unde sunt inchis sau ce se va intampla cu mine. Cand am fost eliberat, doua luni mai tarziu, la Revolutie, am aflat ca tatal meu fusese pe punctul de a se sinucide de disperare ca isi “pierduse” ambii baieti. Fratele meu fugise din tara in vara lui 1986 si de atunci nu mai stiam aproape nimic despre el. Ma gandesc adesea la ce s-ar fi intamplat cu viata mea daca tatal meu s-ar fi sinucis datorita gestului meu din acea noapte de octombrie 1989, cand am avut ideea de a scrie afise si a le lipi pe vitrinele magazinelor din Lupeni. Cum ar mai putea cineva sa “respire” si sa aiba o viata cat de cat normala cu o asemenea povara pe suflet?

      (cu un an înainte de arestare)

Ai fost unul dintre ultimii arestați politici ai regimului comunist. De ce? 

Am fost unul dintre zecile de tineri romani (fiindca majoritatea dintre noi eram tineri) care, in ultimele luni ale anului 1989, am umplut celulele Securitatii din Bucuresti. Toti cei de acolo eram arestati pe motive politice, manifeste sau diferite alte forme de protest.

In noaptea de 19 spre 20 octombrie 1989, am confectionat, impreuna cu Mariana Lazar, noua afise pe care am scris sloganuri impotriva regimului comunist, a lui Nicolae Ceausescu si a Securitatii: Jos Ceausescu!, Jos Securitatea!, Jos Comunismul!, Traiasca Doina Cornea! etc. In acea perioada, traiam in orasul Lupeni din Valea Jiului. Pe la ora 1 noaptea, am lipit afisele pe vitrinele unor magazine din Lupeni, pe geamurile garii din localitate, la cinematograf… Cinci zile mai tarziu, pe data de 24 octombrie, eram arestat, impreuna cu Mariana, de la domiciliul meu.

Ce s-a întâmplat atunci, în ultimele luni? Cum ai ajuns în București? Și nu oriunde în București…

Am fost arestati la 5 dupa-amiaza. Dupa o perchezitie amanuntita la mine acasa, unde au gasit cateva ciorne ale afiselor facute, am fost dusi la Securitatea de la Lupeni, iar de acolo, dupa 7-8 ore de ancheta, am fost transferati, in toiul noptii, la Securitatea de la Petrosani. Aici am fost dezbracat si fotografiat in pielea goala, anchetat, batut, tinut legat cu catuse de un calorifer – atunci cand nu eram in anchete – si infometat in marea parte a celor trei zile cat am stat acolo.

Pe 27 octombrie, am fost transferat la Bucuresti, sub acuzatia de propaganda si actiuni impotriva oranduirii socialiste, dar si de tentativa de trecere frauduloasa a frontierei. In cele 5 zile care au trecut de la noaptea afiselor si pana la arestarea de catre Securitatea din Lupeni, am incercat sa trecem ilegal frontiera pe la Timisoara, unde am fost arestati in zona de frontiera, dar eliberati dupa 3 zile de arest, din lipsa de probe.

La Bucuresti, am fost transportat cu masina, cu o Dacie in care erau 3 securisti, plus soferul. Mi-au pus ochelari negri pe ochi, ca sa nu pot vedea unde sunt dus. Ulterior aveam sa aflu ca sunt inchis la Directia de cercetare penala a Departamentului Securitatii Statului, de pe Calea Rahovei 37-39. Aici am fost tinut, in anchete in cea mai mare parte a timpului, vreme de doua luni, pana pe 22 decembrie, cand, in jurul orei 13:30, am fost eliberat, dupa fuga lui Nicolae Ceausescu.

Ce scria pe afișele pe care le făceai? Și de ce erau așa de periculoase pentru regim?

Asa cum am spus si mai inainte, cele 9 afise – 5 scrise de mine si 4 de Mariana – contineau sloganuri impotriva regimului, dar si indemnuri la proteste, la nesupunere. In afara de Jos Ceausescu, Jos Securitatea sau Jos Comunismul, am scris si “Traiasca Doina Cornea!” sau “Sa urmam exemplul poporului polonez, sa iesim pe strada, sa ne castigam dreptul la viata si la libertate”, precum si alte mesaje de acest gen. Mariana, mai pragmatica, facea referire in afisele ei, printre altele, la drumul prost care ducea catre Maternitatea din Lupeni, unde lucra ca asistenta, precum si la conditiile proaste de la Maternitate…

Unde au ajuns ele?

In timpul anchetei, am aflat ca majoritatea afiselor au fost gasite de Militie si predate la Securitate. De altfel, pe timpul arestului, afisele mi-au fost aratate si mi s-a cerut sa scriu pe ele ca au fost realizate de mine. Facusera chiar o schita cu locurile in care afisele au fost gasite si astfel am constatat ca unul din cele noua afise nu a fost gasit; acesta fusese lipit pe usa de la intrarea in singurul bloc turn din Lupeni, un bloc de vreo 16 etaje, daca nu ma insel. Probabil ca afisul a fost gasit de unul dintre locatari si a fost pastrat sau distrus.

Știai de mai mult timp că ești în vizorul autorităților?

Nu cred ca am fost in vizorul autoritatilor, chiar daca fratele meu fugise din tara in 1986, trecand Dunarea inot in fosta Yugoslavie, iar de acolo a obtinut azil politic in Statele Unite. Nu am simtit sa fi fost in vizorul autoritatilor.

Nu vreau sa trec drept ceea ce nu am fost: nu am fost disident, am fost doar arestat politic. Nu am avut o activitate de contestare sau de protest de durata, repetata. Da, mai facusem un afis de genul celor pentru care am fost arestat, in 1988, dar acest afis a stat ascuns in locuinta mea, in spatele unui tablou, luni intregi, fara sa fi avut vreodata curajul sa il lipesc intr-un loc public sau sa il arat cuiva.

Cu cine ai fost în celulă? În celule, de fapt…

Da, spui bine in celule, fiindca pe parcursul celor doua luni cat am stat inchis la Bucuresti, am fost detinut in trei celule diferite. Pe arestul Securitatii de pe Calea Rahovei erau in total 11 celule. La inceput, am fost dus in celula cu numarul 8. Aici am gasit un barbat din Iasi, Vasile (nu i-am stiut niciodata numele de familie; nu l-am intrebat, nu mi l-a spus, nu mai stiu), care fusese adus la Bucuresti, dupa spusele lui, pentru o ancheta suplimentara, el fiind deja condamnat pentru ca in atelierul in care lucra s-ar fi spus bancuri cu Ceausescu. Nu stiu prea multe despre Vasile si trebuie sa recunosc ca l-am suspectat inca de la inceput ca ar fi informator al Securitatii, mai ales ca imi tot punea intrebari despre motivul pentru care am fost arestat. Este foarte probabil sa-l fi banuit degeaba. Nu voi sti niciodata.

Dupa vreo trei saptamani am fost mutat in celula 11. Aici am fost coleg cu Gratian Vulpe, student la Facultatea de Geologie din Cluj, care venise la Bucuresti sa organizeze un miting impreuna cu alti studenti (Mihnea Paraschivescu, Dan Caprariu, acestia din urma fiind inchisi in alte celule; tactica Securitatii era sa ii separe pe membrii aceluiasi grup in diferite celule, pentru ca ei sa nu poata comunica unii cu altii), cu Gabriel Cocarla, un tanar bucurestean implicat in distribuirea de manifeste undeva pe langa Piata Romana, dar si cu Mihai (nu-mi amintesc numele de familie), un militar din Galati, care a dezertat, din unitatea militara in care era se afla, cu arma din dotare. Intrucat acesta se indrepta catre Bucuresti, iar in acea perioada in capitala avea loc Congresul al XIV al PCR, Securitatea a crezut ca Mihai intentiona sa il omoare pe Ceausescu. Precizez ca ceea ce povestesc aici stiu din relatarile colegilor mei de celula, neavand nicio posibilitate de a verifica cele spuse de ei. Evident ca nu am absolut niciun motiv sa nu cred ce mi s-a povestit.

Dupa alte 2-3 saptamani, am fost mutat din nou, de data asta in celula numarul 4. Aici i-am avut colegi pe Claudiu Cercel, student in anul 2 la Facultatea de Cibernetica, ASE Bucuresti, pe Ladislau (Laci) Tompi, un tanar din Medias, precum si pe Ionel (din pacate, nu-mi amintesc numele lui de familie), un ofiter de graniceri, de la Carei, daca nu ma insel, implicat intr-o retea de trecere ilegala a frontierei.

Claudiu, cu care am devenit prieten ulterior eliberarii, scrisese mesaje anticomuniste, impreuna cu un coleg, pe usile de la toaleta facultatii. Laci facuse scrisori de protest impotriva regimului, impreuna cu alti doi prieteni din Medias, Radu Cocos si Horatiu Tiberiu Coman, scrisori pe care le-au expediat catre adrese luate din cartea de telefon, in cateva orase industriale din Romania, Brasov, Galati…

Am mai interactionat, fara sa fi fost in aceeasi celula, cu Radu Chesaru, un tanar bucurestean care, impreuna cu alti prieteni, printre care si Carmen Rosca, infiintase, la inceputul anului 1989, o asociatie anticomunista, numita Vulturul Brancovenesc. Atat Radu cat si Carmen au fost arestati pentru distribuire de manifeste in Bucuresti. Radu Chesaru era detinut in celula numarul 5, iar colega lui, Carmen Rosca, se afla in celula 4, unde, de altfel fusese inchisa si fosta mea prietena, Mariana. Desi era complet interzis si, prin urmare, periculos, cei doi, Radu si Carmen, obisnuiau sa vorbeasca unul cu altul, la geamurile celulelor. Cladirea arestului era sub forma de L, pe latura scurta se aflau celulele 1 – 4, iar pe cea lunga, celulele 5 – 11; acest lucru facea ca geamurile celulelor 4 si 5 sa fie apropiate unul de altul. Precizez ca geamurile erau vopsite (in verde parca) si nu se putea vedea nimic prin ele.

La foarte putin timp dupa ce am fost dus in celula numarul 4, am auzit o voce la geam care striga « Carmen, Carmen… ». Am inteles atunci ca tanarul, Radu avea 20 de ani, incerca sa intre in contact cu cineva care fusese in celula noastra inainte. Cum Radu continua sa strige din ce in ce mai tare, de frica sa nu fie depistat si pedepsit de gardieni, m-am dus la geam si i-am spus ca fata nu mai este in celula. M-a intrebat cine sunt si mi-a spus ca pe el il cheama Radu Chesaru.

Dupa eliberare, l-am intalnit si am evocat discutia noastra de la geamurile celulelor. Am devenit prieteni pentru foarte multi ani, pana cand, in septembrie 2001, Radu Chesaru s-a sinucis, impuscandu-se in piept cu o arma pe care o detinea acasa.

Dupa Revolutie, Radu Chesaru s-a implicat politic si s-a inscris in PNTCD, ajungand ulterior consilier la Primaria Sectorului 1 din Bucuresti. O intamplare legata de Radu Chesaru si de Ion Iliescu arata curajul si pasiunea pe care o punea Radu in tot ceea ce facea.

La un eveniment organizat la Cotroceni – daca nu ma insel legat chiar de onorarea participantilor la Revolutie (precizez ca Radu Chesaru a fost impuscat in coapsa in timpul evenimentelor din decembrie 1989) -, de catre presedintele Ion Iliescu, Radu Chesaru a refuzat sa dea mana cu acesta, spunandu-i direct in fata : « Eu nu dau mana cu un criminal ! »

Fiecare celula de pe arest avea cate 4 paturi. Prin urmare, in luna decembrie 1989, in celulele Securitatii se aflau cel putin 40 de persoane. Eu am cunoscut doar cateva dintre ele si am aflat despre altele de la colegii mei de celula. Ce pot sa spun e ca eram cu totii tineri si marea majoritate dintre noi eram acolo pentru motive legate de proteste impotriva regimului, sub o forma sau alta: afise, manifeste, scrisori…

Fiecare dintre cei care au trecut prin celulele Securitatii are povestea lui si poate ar fi interesant ca cineva sa ii asculte pe fiecare in parte, asa cum faci tu cu mine. Insa acum, cu voia ta, as vrea sa vorbesc despre regretatul meu prieten Laci, fiindca el nu mai poate vorbi. Laci a murit de cancer in decembrie 2014. A lasat in urma lui o sotie, pe Angelika, si doi copii, Alexandra Ada si David.

Laci traia in orasul Medias. La fel ca multi alti tineri, era nemultumit de viata din Romania si dorea sa faca ceva pentru ca aceasta sa se schimbe, credea ca poate sa ii determine pe romani sa iasa in strada. Impreuna cu doi prieteni, s-au apucat sa scrie scrisori de mobilizare la proteste, pe care le-au expediat catre adrese luate din cartea de telefon. Au fost prinsi de Securitate cateva saptamani mai tarziu si adusi la Bucuresti. Dupa eliberare, nu am mai stiut nimic de el, pentru ca 23 de ani mai tarziu, in 2012, printr-o intamplare fericita, sa ne reintalnim si sa devenim prieteni. Doi ani mai tarziu, Laci a murit la doar 48 de ani. Povestea lui Laci si a celor doi colegi ai lui poate fi citita si in cartea scoasa, la Medias, cu putina vreme inainte de moartea acestuia, « Sperante pe cartela ».

Când a fost cel mai dur arestul?

La inceput, la Petrosani. M-au tinut legat de un calorifer inghetat trei zile, atunci cand nu ma anchetau desigur, cu foarte putina mancare, m-au dezbracat in pielea goala si mi-au facut fotografii, moment in care am crezut ca ma iradiaza; ma aflam intr-o permanenta tensiune si amenintare. Adevarul este ca ceea ce facusem noi, eu si Mariana, li se paruse a fi o mare amenintare pentru linistea din Valea Jiului. Lupeniul era zona zero de securitate pentru regim, nicio miscare in front nu era tolerata, ca urmare a protestelor care avusesera loc acolo in august 1977.

Cand autoritatile au descoperit afisele, toate semnate cu “Sindicatul Libertatea”, scrise de doua persoane diferite si pline de indemnuri la actiuni extreme: Sa iesim in strada sa ne castigam dreptul la viata si la libertate, Jos Ceausescu, Jos Securitatea (apropo, acesta a fost sloganul care ii deranja pe securisti cel mai mult) – au crezut ca au de a face cu un grup organizat, care pregateste o mare revolta in Valea Jiului. Cand au descoperit ca, in realitatea, “grupul” era alcatuit doar din mine si din Mariana, nu puteau sa creada. Presiunea ca “sa marturisim totul” a fost enorma; din acest motiv ne-au adus in Capitala, fiindca, in ochii Securitatii de la Bucuresti, cei din provincie nu erau capabili sa rezolve cazul.

Desigur ca nici la Bucuresti lucrurile nu au fost usoare, mai ales in prima perioada de arest, pana au reusit sa puna cap la cap toata povestea. Anchetele erau interminabile. Ne scoteau la ancheta la orice ora din zi si din noapte. Metodele lor erau deosebit de epuizante: Se deschidea usa celulei si un gardian, mereu morocanos, te arata cu degetul: “tu, vino cu mine!” Trebuia sa te conformezi si sa il urmezi, in spatele lui, cu capul plecat si cu mainile la spate. Te ducea intr-o camera de ancheta unde te aseza la o masa. Cateva minute mai tarziu, pe usa intra un anchetator care incepea sa-ti puna intrebari. O ora, doua, trei… Intrebarile erau urmate de raspunsuri, dupa care securistul incepea sa iti dicteze ce sa scrii din ceea ce tu tocmai ii povestisesi. De multe ori, ceea ce dicta securistul nu era identic cu ceea ce ii povesteam, iar semnalarea acestui lucru era imediat urmata de injuraturi si de amenintari: “Scrie cum iti spun eu, mama ta de bandit! Ma inveti tu pe mine ce trebuie scris?!” La Lupeni, in chiar primele ore de ancheta, am fost batut in urma observatiei mele ca ascultam Europa libera “din cand in cand”, si nu “frecvent”, cum dorea securistul sa scriu.

Dupa doua-trei ore, anchetatorul obosea, isi aduna declaratiile pe care le dadusesi si pleca. Ramaneai singur in incapere (sau uneori intra cineva doar ca sa te tina sub observatie, sa nu cumva sa pui capul pe masa si sa dormi) pret de cateva zeci de minute, dupa care intra altul, odihnit, si o lua de la capat, De multe ori erau aceleasi intrebari, aceeasi rutina… Urmareau sa te zapaceasca si sa vada daca nu te contrazici in ceea ce declarai. De multe ori, eram confruntat cu declaratiile Marianei si trebuia sa explic de ce ea a spus un lucru iar eu altul. Sau de ce am ascuns nu stiu ce amanunt… Una dintre replicile lor favorite era : « Spune tot, bai banditule, ca noi stim oricum tot ce ai facut… »

Aceasta situatie constituia o mare problema pentru multi dintre noi. Imi amintesc reactia lui Gratian Vulpe cand venea gardianul sa-l scoata la ancheta: “Bai, astia iar ma scot la ancheta sa ma bata…”

Grupul lui Gratian avea o particularitate anume: erau mai multe persoane implicate, calatorisera pe tren toata noaptea, de la Cluj la Bucuresti, consumasera alcool si intrasera in discutii cu diversi calatori, carora, incurajati de aburii alcolului, le spusesera ca ei merg la Bucuresti sa faca un mare miting si ii indemnau sa li se alature. In aceste conditii, declaratiile date in fata securistilor nu aveau cum sa nu fie contradictorii, fie pentru ca nu stiau unii ce facusera sau discutasera altii, fie pentru ca nu-si aminteau cu exactitate ce se intamplase. Prin urmare, in cazul lor, bataia si amenintarile erau la ordinea zilei.

Dar nu doar anchetele erau penibile. Frigul si foamea erau omniprezente. Nu era nicio sursa de caldura in incapere. Unii dintre colegii de celula fumau. Se aprindea tigara de la tigara, fiindca trebuia sa ii chemi pe gardieni sa iti aprinda prima tigara, neavand voie cu chibrit sau bricheta.

Ca sa nu ne sufocam de atata fum intr-o incapere de cativa metri patrati, deschideam geamul indiferent de cat de frig era afara. Deschisul si inchisul geamului nu era insa o operatiune simpla. Aveam nevoie de un fel de manivela, iar manivela statea, desigur, la gardieni. Cum acestia nu puteau fi deranjati tot timpul, si oricum nu veneau decat rareori cand erau chemati, se cerea manivela odata cu aprinderea primei tigari. In acest fel, ramaneam cu geamul deschis cateva ore, timp in care inghetam la propriu. Eram prost imbracati, in general cu hainele pe care le aveam cand am fost arestati, si nu aveam nimic cu care sa ne acoperim.

Foamea era insa si mai greu de suportat. Primeam putin de mancare si de foarte proasta calitate. Imi amintesc ca, in primele mele zile de arest la Bucuresti, cand am primit prima mea portie de arpacas, am refuzat sa o mananc, spunad ca eu nu pot sa mananc asa ceva. Vasile, colegul meu din prima celula, a fost foarte incantat sa o manance in locul meu, dar m-a avertizat ca o sa-mi schimb repede parerea. Mai tarziu, cand un nou venit nu isi manca portia de arpacas iar aceasta ajungea la mine, eram cel mai fericit om de pe lume. Nu o sa uit niciodata vorbele lui Gratian, care, imediat ce isi termina portia, spunea: “Ma cac pe mine de foame…”

Dimineata ne dadeau un colt de paine neagra, de care trebuia sa tragem toata ziua, si un patratel de marmelada cu o cana de zeama chioara pe post de ceai. La pranz, primeam o supa limpede precum apa de izvor si un fel principal, de regula arpacas. Uneori mai primeam ghiveci, varza cu miros de carne sau niste cartofi inchisi la culoare. Ne era foame tot timpul, iar cel mai asteptat moment din intreaga perioada de arest era acela in care incepeam sa auzim, de la capatul culoarului, zanganitul polonicului care arunca, in castroanele scoase prin vizeta, zeama ce trebuia sa ne tina in viata pentru urmatoarele 5-6 ore. Seara se repeta povestea de la pranz, mai putin supa. Si cum toata lumea isi manca coltul de paine inca de dimineata, totul se manca fara paine. Cand primeam varza era sarbatoare, fiindca aceasta era insotita de un bot de mamaliga.

Ce a fost bun, miraculos, de neuitat în sens pozitiv în închisoarea din ultimele luni ale comunismului românesc?

Miraculos a fost sa descopar in celulele Securitatii ca mai erau si alti tineri in situatia mea, care fusesera gata sa faca gesturi nebunesti, in speranta ca ceva se va schimba in viata noastra. Am spus mai devreme ca nu am fost disident, dar, daca nu venea Revolutia si as mai fi fost sanatos dupa eliberare, as fi devenit cu siguranta disident. Discutam adesea, in special cu Claudiu si cu Laci, despre necesitatea de a ne organiza si a face ceva de amploare in tara. Complotam efectiv impotriva regimului in celulele Securitatii. Marea mea surpriza pozitiva a fost sa constat ca contactul cu Securitatea nu era totusi mortal, distrugator, final. Stiu ca au fost oameni care au fost omorati de Securitate si banuiesc ca, la a doua abatere, lucrurile s-ar fi desfasurat cu totul diferit. Insa eram acolo trei tineri, inchisi pentru aceeasi cauza, si indrazneam sa speram. Sunt constient ca realitatea care ar fi urmat dupa eliberare ar fi fost diferita; dupa 5, 6 sau 7 ani de inchisoare, cat probabil am fi primit daca nu venea Revolutia, probabil ca pofta de disidenta s-ar fi evaporat in mare masura, dar atunci asta simteam.

A fost vreun moment când te-ai gândit că nu vei mai ieși de acolo?

Da, a existat un astfel de moment, iar el s-a petrecut cu putine ore chiar inainte sa fim eliberati. Era in seara zilei de 21 decembrie. Toata dupa-amiaza auzisem focuri de arma si elicopetere care survolau zona in care ne aflam. Trebuie sa precizez ca arestul Securitatii se afla foarte aproape de Piata Unirii. Asadar, ajungeau la noi zgomotele focurilor de arma care s-au tras in Piata Universitatii. Nu stiam ce se petrecea deja in tara de cateva zile, la Timisoara, si nu am stiut de baricada de la Intercontinental.

Eram indoctrinati de securisti ca ungurii vor sa ne ia Ardealul, ca Ceausescu este marele patriot care ne apara si am crezut, efectiv, ca armata maghiara a ocupat Bucurestiul. Singura noastra mirare era cum de s-a putut intampla asa de repede, fara ca armata romana sa opuna rezistenta, tinand cont de sutele de kilometri de la granita maghiara pana la Bucuresti.

In aceste conditii, pe la ora 12 noaptea, Laci a fost scos la ancheta. Cand s-a intors, o jumatate de ora mai tarziu, avea o expresie terifianta. Ne-a spus, foarte pe scurt, ca in tara este revolutie si ca pe el il elibereaza. Ne-a mai spus ca arestul este plin de soldati inarmati pana in dinti.

Intr-adevar, 10 minute mai tarziu, a venit gardianul si l-a scos pe Laci din celula. Din priviri, ne-am luat ramas bun. In acel moment, am crezut insa ca este ultima data cand il mai vad pe Laci. Nu ni se parea plauzibil ca, daca este revolutie, doar Laci sa fie eliberat si noi ceilalti, nu. Nu intelegeam sensul acestui lucru. Am crezut atunci ca, in realitate, ne scot pe cate unul si ne impusca in plina strada. Intamplarea a facut ca, la numai cateva minute dupa plecarea lui Laci, sa auzim focuri de arma in apropierea cladirii in care ne aflam. Am crezut atunci ca Laci a fost impuscat si in curand ne va veni si noua randul.

Era, cred, 1 – 1:30 noaptea. Am petrecut restul noptii tremurand de frica si tragand cu urechea la orice zgomot care venea de pe hol, asteptand ca usa de la celula sa se deschida si sa fiu scos in strada si impuscat. Ii spusesem lui Claudiu ca, daca gardianul deschide usa, sa sarim pe el si sa incercam sa fugim, sa nu ne lasam impuscati ca niste iepuri. Din cand in cand, cate o usa se mai deschidea pe la celelalte celule, dar a noastra a ramas inchisa pana pe la 7 dimineata, cand, in locul lui Laci, a fost adus disidentul Gabriel Andreescu. De la el am aflat ce s-a intamplat de fapt la Tmisoara si cate ceva despre Piata Universitatii.

Ai revăzut acea celulă după 1989? Dar pe cei cu care ai fost în celulă i-ai revăzut?

Nu, nu am revazut celula sau arestul niciodata. Am incercat insa, la putin timp de la momentul eliberarii, sa obtin unele lucruri care mi-au fost confiscate de acasa, la data arestarii din 24 octombrie 1989. M-am prezentat la intrarea in cladirea arestului si i-am spus ofiterului de la poarta cine sunt si ce doresc. Mi-a cerut sa astept. In minutele in care asteptam, am vazut pe unul dintre fostii gardieni care ne pazeau trecand pe acolo cu treaba. Era imbracat in aceeasi uniforma ca aceea cand ne pazea pe noi. Am fost socat. Dupa vreo 10 minute, a venit o doamna ofiter de armata sa stea de vorba cu mine. I-am explicat ca am fost arestat acolo si ca doresc sa-mi recuperez lucrurile care mi-au fost confiscate. Mi-a spus ca nu mai e nimic acolo din ce era pe vremea Securitatii si ca nu ma poate ajuta. I-am spus ca tocmai l-am vazut pe unul dintre fostii gardieni. A replicat ca sigur m-am inselat, fiindca acum cladirea este controlata de Armata si nimeni de la Securitate nu mai e acolo.

M-a mintit desigur. Fostii securisti erau inca acolo, in cladire, cu gardieni cu tot, si isi continuau treaba. Dovada acestui lucru am avut-o mai tarziu, cand, in 2006, mi-am obtinut dosarul de Securitate de la CNSAS. Dispozitia de scoatere a mea de sub urmarire penala a fost semnata, pe data de 8 ianuarie 1990, de “organul de cercetare penala”, securistul care s-a ocupat de cazul meu, Jurubita Gheorghe. Asadar, la mai bine de doua saptamani de la caderea comunsimului si de la uciderea cuplului de dictatori, securistii, care au reprezentat unealta de represiune a regimului si au terorizat populatia, erau bine merci la serviciu. Ba mai mult de atat, organul de cercetare penala Jurubita Gheorghe fusese avansat in grad. La vremea in care ma ancheta pe mine era capitan, iar la data de 8 ianuarie 1990 era avansat la gradul de maior.

Dintre cei cu care am fost in celula, am devenit prieten cu Claudiu Cercel, imediat dupa eliberare, iar cu Laci am devenit prieten 23 de ani mai tarziu, cand ne-am regasit. Am mai pastrat legatura cu Gabriel Andreescu, cu care am petrecut in celula ultimele ore dinainte de eliberare.

Nu pot sa inchei acest capitol, al celor care au fost inchisi in acea perioada in celulele Securitatii, fara sa nu spun cateva cuvinte si despre colega mea de suferinta, Mariana Lazar.

Aceasta a avut un parcurs aproape identic cu al meu, arestarea, anchetele la Lupeni, Petrosani si Bucuresti, eliberarea pe 22 decembrie 1989. Ne-am despartit la cateva saptamani dupa eliberare, fiecare alegand sa isi urmeze propriul destin. Reintoarsa la Lupeni, Mariana a fost primita ca un fel de erou iar ulterior a fost cooptata in CPUN-ul local (Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala), din care si-a dat demisia destul de repede, din motive pe care nu le cunosc. S-a reintors la Maternitatea Lupeni, iar cativa ani mai tarziu a avut un accident grav de circulatie care a fost urmat de o coma prelungita timp de cateva saptamani. Dupa ce si-a revenit, a plecat in Italia. Astazi nu mai stiu nimic despre ea.

Nici de ceilalti nu mai stiu aproape nimic. Despre doi dintre ei am aflat ca ar fi plecat din tara, in primii ani de dupa Revolutie: Gabriel Cocarla, in Belgia, iar Gratian Vulpe, in Italia.

Dar pe cei care te-au anchetat? I-ai revăzut după căderea comunismului?

Pe vremea in care lucram la Romania libera am scris un articol intitulat “Unde este securistul Jurubita Gheorghe?”, in speranta ca cineva va binevoi sa ma caute si sa-mi spuna unde este acesta acum si ce face. Articolul meu nu a avut absolut niciun ecou.

Ce e acum acolo? 

Sincer, nu stiu exact ce functioneaza acum in acel complex de cladiri. Cand l-am reintalnit pe Laci, dupa 23 de ani, in Bucuresti, am fost impreuna sa cautam cladirea si sa vedem ce este acolo. Am gasit-o cu greu. Strada isi schimbase numele si nimeni nu stia de fostul Departament al Securitatii Statului. Am gasit pana la urma intrarea in complex, dar, fiind o zi de sfarsit de saptamana, accesul era inchis. Daca retin bine, atunci functiona acolo o institutie ce tinea de Parchet sau ceva de genul acesta.

A propos: a fost sau nu a fost atunci Revoluție?

Mie imi este greu sa spun ca nu a fost revolutie; am fost eliberat din arest in 22 decembrie 1989, in urma indemnurilor de la televizor ale lui Mircea Dinescu, care ceruse sa fie eliberati toti detinutii politici. Apoi, de pe la orele 17:00, in 22 decembrie, pana pe la orele 11:00, pe 23 decembrie, am fost in strada, mai intai la Palatul Telefoanelor, iar apoi la fostul Comitet Central al PCR. Pentru mine a fost revolutie.

Faptul ca Revolutia a fost confiscata de linia a doua a PCR, in frunte cu Ion Iliescu, asta este o alta poveste. Din pacate, noi am avut doar disidenti, dar nu am avut disidenta, asa cum a fost cazul in Polonia, spre exemplu. Sigur, conditiile erau diferite. Ceea ce s-a intamplat in Polonia cu Solidaritatea lui Lech Walesa nu s-ar fi putut niciodata intampla sub dictatura lui Nicolae Ceausescu. Cred ca ceea ce s-a intamplat cu noi, cei care in ultimele luni ale comunismului ne aflam pe arestul Securitatii, dovedeste acest lucru din plin. Securitatea lui Ceausescu nu permitea absolut nicio miscare in front si suprima cu brutalitate totul inca din fasa; nu permitea absolut niciun fel de organizare. Cam tot ce s-a facut la noi au fost actiuni solitare, din pacate descoperite rapid si suprimate.

  (împreună cu Ada, fiica lui George Sava)

Ce gândești despre cine spune că acum nu e mai bine decât era în comunism?

Trebuie sa ne uitam putin la cine spune acest lucru. Este vorba de oameni in varsta, iar unii dintre ei aveau situatii privilegiate. Dar nu numai fostii privilegiati spun asta, ci si oameni simpli care au nostalgia unei stabilitati financiare si a locului de munca de pe vremea lui Ceausescu. Atunci, toata lumea avea de lucru si un salariu, dar multi uita ca nu aveau ce pune ca lumea pe masa sau conditii decente de existenta, caldura in apartamente, apa calda etc.

Este un proces oarecum firesc, sa ne amintim doar lucrurile bune din anumite perioade ale vietii. Cine a facut armata poate sa inteleaga foarte bine acest lucru. Din perioada stagiului militar, aproape toata lumea isi aminteste doar lucrurile placute: camaraderia, permisiile, biletele de voie, prostiile facute, etc. si aproape de loc plantoanele sau serviciile de santinela, instructiile fara sfarsit, poligoanele, sau umilintele din perioada de racan. Asa suntem facuti, sa lasam in uitare momentele de suferinta si de umilinta si sa caram cu noi doar micile placeri, meschine si adesea fara de valoare.

Din pacate, in cazul comunismului, uitarea inseamna repetare, chiar daca repetarea nu are neaparat aceeasi fata. Ce diferenta este intre fostii secretari de partid ai lui Ceausescu, care taiau si spanzurau prin judete, si baronii locali ai PSD? Doar de metode. Si unii si altii controlau (si mai controleaza inca) viata si destinele oamenilor, le consumau (le consuma) resursele materiale pentru a se imbogati ei si familiile lor.

Un comentariu

  1. Un interviu foarte bun!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *