Acum 30 de ani

Aveam 29 de ani, adică mai puţin de jumătate din vârsta mea de-acum, şi tot inginer eram. Unul care ţi-ar fi putut spune: dacă ne vedem… nu peste 30, ci peste 10 ani şi sunt tot inginer, te rog să mă împuşti! 

Ataşat e textul meu „Din jurnalul pe decembrie”, apărut în nr. 2 din 1990 al revistei craiovene Ramuri (primul număr al ei de după 22 decembrie 1989 s-ar fi putut numi, cum probabil s-a şi numit, Ramuri libere). Cele observate şi povestite în el s-au petrecut în Bucureşti, unde trăiam pe-atunci. Fusesem însă craiovean până la terminarea liceului şi încă un an după facultate, an în care debutasem cu proză în paginile acestei reviste.

Fragmentul dedicat lui 22 decembrie a apărut şi în Expres, revista lui Ion Cristoiu, în primele luni ale lui 1990. L-am trimis redacţiei prin poştă, mărturisindu-mi dorinţa de a face jurnalism. Odată publicat textul, m-am dus peste ei. Am aşteptat puţin în mica sală de la intrare, apoi am fost poftit în biroul directorului, o încăpere încă şi mai mică. Cristoiu m-a pus să-i dau exemple de subiecte pe care le simţeam la îndemână, am menţionat interesul meu particular pentru Institutul francez de pe bulevardul Dacia, căruia îi fusesem frecventator asiduu în anii facultăţii, iar el a zis că ar putea ieşi ceva interesant, aşa că a dat instrucţiuni să-mi fie dată o legitimaţie de jurnalist. N-am făcut nimic cu ea, n-aveam stofă de jurnalist de teren.

E un text cu naivităţile lui, recunosc, dar aşa se scria în acele vremuri de fervoare revoluţionară. Chit că, aşa cum se ştie acum, revolta populară pe care o numim revoluţie a fost dublată de o lovitură de stat militară. Nu numai din acest motiv, am simţit nevoia să adaug câteva adnotări.

 

***

DUMINICĂ 17, când scriu aceste rânduri, V. ascultă la pick-up „viaţă şi bătrâneţe cu moarte” (titlul se reproduce din cererea verbală a domniei sale). Priveşte încruntat înspre difuzoare din fotoliul în care l-am plantat. Azi-dimineaţă l-am dus la „Cenuşereasa”, în Amzei, în timp ce M. şi mama ei, venită ieri de la Craiova, au văzut, la Bulandra, „Amintiri”, de Arbuzov. Ele două s-au întors foarte mulţumite, declarându-se deţinătoare ale unei noi confirmări a naivităţii bărbaţilor (pentru lămuriri trebuie văzută piesa).

Notă. Intenţia mea, cu acest fragment, a fost să arăt starea de acalmie dinaintea furtunii. Nu numai mama lui M. venise cu o zi în urmă în Bucureşti, ci şi V., care, pe-atunci, era crescut de socrii mei şi mergea la grădiniţă la Craiova.

MARŢI 19, la birou, L.G. mă întreabă dacă „am ascultat” ceva despre Timişoara. Nu ascultasem. Îmi spune că s-a vorbit despre o demonstraţie, duminică, în cursul căreia au fost asasinaţi un adult şi un copil. 

Notă. Biroul era la sediul din Militari al Institutului de Aviaţie. L.G., un coleg mai tânăr cu doi ani, absolvent de Aeronave, este în prezent un stimat veterinar, cu propriul lui cabinet în Bucureşti şi cu un doctorat obţinut pe o temă interdisciplinară, la mijloc de drum între inginerie şi medicină.

MIERCURI 20, seara, cu A.D. la Caru’ cu bere. Schimbăm păreri despre noile ştiri difuzate de Europa liberă în legătură cu Timişoara. Martori direcţi, care să depună mărturie „dincolo”, puţini, ştiri neconcludente. Se vorbeşte de „multe” victime. La despărţire, A.D. mă anunţă că s-a băgat marfă la anticariatul de la Majestic, marfă încă nepusă în vânzare. La 19.30 sunt la Biblioteca Sadoveanu, pentru a-mi schimba discurile luate cu împrumut. Colectivul Bibliotecii, aflat chiar în sala de discuri, tocmai se risipeşte după o întrunire ce aduce a oră de învăţământ ideologic. Surprind întrebarea referitoare la capacitatea unor civili neînarmaţi de a ataca o unitate militară. Răspunsul se dă pe coridor, departe de mine. Ajuns acasă, o ascult distrat pe M. vorbindu-mi despre comunicatul referitor la Timişoara, difuzat de radio şi TV. Dar M. este din fire prăpăstioasă, aşa că mănânc netulburat. La 21.00 comunicatul este dat în reluare. Asist, probabil, la cea mai stupefiantă emisiune difuzată vreodată de TVR. Nu-mi pot dezlipi privirea de pe figura sinistră a vorbitorului, de pe feţele celor care decorează stânga ecranului şi care par a-i cânta prohodul. O oră mai târziu, ascult la Europa liberă noua estimare a proporţiilor măcelului: „între câteva sute şi două mii de victime”.

Notă. De A.D., un fost coleg de la Aeronave, mă lega o amiciţie clădită pe pasiunea comună pentru literatură şi susţinută prin taifasuri în berării.

JOI 21, cu colegii de birou, schimb de informaţii despre Timişoara. La 10.00 deschidem televizorul (monitor color pentru un HC). Bulgarii transmit imagini irelevante. L.G. mă lămureşte că decolarea spre Iran a avut loc luni dimineaţa, o noapte după săvârşirea masacrului. Senil şi prost informat de o bandă profitoare sau… asasin? La 11.30 plec spre centru, cu intenţia de a ajunge la anticariatul de lângă sala Majestic. 

Notă. Tehnic vorbind, îmi planificasem un chiul de vreo două ore de la program. Nu era o situaţie normală, deşi, la Institut, aveam perioade de muncă intensă, înaintea unor termene de predare, şi momente de relaş, după. 

De la Capşa văd mulţime masată, începând de la librăria Dacia, în Piaţa Palatului şi aud vocea binecunoscută în difuzoare. Sunt surprins de neanunţarea anterioară a mitingului, dar acestuia îi ghicesc scopul: obţinerea unui simulacru de adeziune a populaţiei Capitalei la măsurile bestiale luate împotriva populaţiei Timişoarei. Urc în anticariat, unde stau cam un sfert de oră şi achiziţionez trei numere vechi ale revistei Secolul 20. Mulţumit, cobor. Am câteva clipe de derută. Pe Victoriei, dinspre magazinul Muzica spre Romarta copiilor, risipiţi, aleargă bărbaţi, femei şi copii, merg repede, cu răsuflarea tăiată şi cu feţe panicate, bătrâni. Înaintez în contracurent. La intersecţia de la Continental, un bătrân căzut este ajutat în grabă să se ridice, o tânără, trasă lângă vitrinele hotelului, este masată pe tâmple de o colegă pentru a-şi potoli plânsul spasmodic. Dinspre Piaţa Palatului se aud ţipete, huiduieli, dar şi… urale (aflu ulterior, de la un participant la miting, că cele din urmă proveneau din difuzoare). Pe trotuar, o bucată ruptă dintr-un steag roşu. O maşină mare de pompieri urcă dinspre cinema Union şi se postează la zece metri de intrarea în intersecţia cu Victoriei. Mă las purtat de mulţimea panicată înspre Palatul Telefoanelor. Mă opresc în mai toate intrândurile de pe stânga şi privesc înfrigurat la cele ce se întâmplă. Un domn îmbrăcat impecabil mă chestionează deosebit de politicos asupra evenimentelor. Nu ştiu ce să-i spun. Un autobuz sosit pe strada C. Mille deşartă în jur de 20 de soldaţi în albastru, zdrahoni dotaţi cu scuturi de plastic, căşti cu vizieră şi bastoane. Se aud glasuri răzleţe – „Timişoara”, „Jos tiranul” – care rup pânza huiduielilor. Trec prin faţa Capşei aproape lipit de zid. Picioarele îmi tremură. A sosit clipa? Ar fi fost mai repede decât ne-am imaginat eu şi oricare din apropiaţii mei. Vreau să urlu şi eu „Jos tiranul”, dar fălcile îmi sunt înţepenite. Văd pentru prima oară echipamentul menţionat al trupelor „de ordine”. Au loc hărţuieli gen „doi paşi înainte, doi paşi înapoi” între avangarda şuvoiului descătuşat şi soldaţi. Mulţimea, profitând de largul spaţiu existent în faţa Romartei copiilor, deviază în stânga, spre Librăria Eminescu. Acolo se unesc cei veniţi pe bulevard cu cei sosiţi de pe strada Academiei. „Scutierii” ajung la Librăria Eminescu, determinând mulţimea din Academiei să curgă înapoi, spre Piaţa Palatului. Aleg această cale. Ajuns în piaţeta de lângă hotelul Negoiu, văd zeci de pancarte şi „tablouri”, sfărâmate şi abandonate. „Tovarăşi din activ”, preocupaţi de curăţenia oraşului, încearcă să le strângă. Miliţieni se plimbă printre cei care continuă să se reverse din Piaţa Palatului. Acolo, difuzoarele reînvie şi vocea inconfundabilă, deşi răguşită, se mai aude cam un minut. Mă reîntorc. La Căminul Artei a apărut un alt cordon de soldaţi albaştri cu scuturi şi cu viziere. Câteva minute stau lipit de zidul unei clădiri, până în pasajul Victoriei, alături de un bătrân ceasornicar, ieşit din atelier în şorţ, care spune doar atât: „Eu am văzut multe la viaţa mea”. În acest timp, în piaţeta dinspre care venisem, este adusă, nu ştiu de unde, o tanchetă. Mulţimea, oprită în stradă, huiduie. Se aud patru tunete (obuze „oarbe” sau obuze „adevărate”, trase în aer). Panică. Mulţimea curge iar spre librăria Eminescu. 

Notă. Această curgere a durat cel puţin o jumătate de ceas. Îmi amintesc, vag, că m-am trezit umăr la umăr cu o tânără femeie cu care am avut timp destul să împart impresii despre cele ce se petreceau în jurul nostru. 

Ajuns aici, constat că singura cale accesibilă rămâne bulevardul, înspre piaţa Teatrului Naţional. În faţa trupelor „de ordine”, dispuse acum pe două laturi ale intersecţiei, două-trei sute de persoane, în majoritate tineri sub 25 de ani, îşi pun glasurile de acord. Se scandează. Ce? Lângă ei, în colţul dinspre Universitate al intersecţiei, cu un glas pe care nu mi-l recunosc, cu ochii inundaţi de lacrimi, izbucnesc: „Jos ti-ra-nul!” Apoi: „A-sa-si-nul!” Mă alătur lor.

Notă. Din Piaţa Universităţii am luat metroul. Nu mai ştiu dacă m-am întors la Institut ori m-am dus direct acasă. Locuiam într-un bloc de lângă staţia de metrou Armata Poporului, adică două staţii înaintea opririi pentru Institut. Ştiu doar că seara eram iar în Piaţa Universităţii, însoţit de M. şi de colega V.M. Soacră-mea şi V. erau deja întorşi la Craiova.

 

VINERI 22, ajung la Institut cu 10 minute întârziere. Sunt obosit după o noapte în care am „butonat” radioul cinci ore în căutare de noi ştiri „externe” despre Timişoara dar, mai ales, de veşti din piaţa Teatrului Naţional, zonă în care fusesem prezent seara trecută, împreună cu M. şi cu V.M., până la 22.30. În faţa intrării în corpul B, opt-zece colegi de laborator stau risipiţi, impunându-şi (la apropierea mea, am bănuit) tăcere deplină. Printre ei, V.M., L.G. şi A.G. Mă opresc lângă ei. Ne punem de acord informaţiile recente: aproape 5000 de victime în Timişoara, zeci de victime în piaţa Teatrului Naţional. Tactica tăcerii este reluată la apropierea fiecărui nou venit. Unii (nu cei mai mulţi) se opresc alături de noi. La 8.15 îşi face apariţia directorul adjunct F. şi ne întreabă de ce nu intrăm în birouri. Toţi tac şi evită să-l privească. Directorul îşi pune colegial mâna pe umărul lui D.T., cercetător cu 10 ani vechime în Institut, „veteran” printre cei prezenţi: „Ce-i, mă?” Încolţit, D.T. răspunde încet şi rar, parcă durându-l cele spuse, privind în jos: „Au omorât oameni, au omorât femei, bătrâni, copii în Timişoara”. Directorului îi sclipesc lentilele ochelarilor când întoarce, încurcat, capul. Vorbeşte încet, către toţi: „Măi, institutul e institut, de aici vă luaţi banii, nu uitaţi”. Nu-l aprobă şi nu-l contrazice nimeni. „Hai, treceţi în birouri”. Nimeni nu se mişcă. După un minut de tăcere, îndrăzneşte C.T.: „Cei din Turbomecanica pornesc acum spre Intercontinental”. Sfatul directorului este: „Lăsaţi-i pe ei.” Se tace. Privirile sunt încruntate. Directorul pleacă fără să mai adauge ceva. 

Notă. Aici s-a petrecut un moment sensibil. N-am identificat, prin iniţiale, pe niciunul dintre colegii care nu s-au oprit la intrare. Opţiunea fiecăruia din acea zi n-a avut vreun efect asupra relaţiilor dintre noi, după 22 decembrie. Dar, zilele trecute, am dat pe youtube peste înregistrarea video „Horia-Roman Patapievici: În preajma ştreangului (istoria unei nopţi)”. Arestat pe 21 decembrie, dus la Inspectoratul General al Miliţiei şi apoi mutat la Jilava, unde a petrecut noaptea din 21/22 decembrie, Horia-Roman Patapievici rememorează şi pune în perspectivă acest episod. Un fragment al mărturiei lui aruncă o lumină crudă asupra fragmentului abia depăşit al textului meu: „Am certitudinea că, dacă în ziua de 22 decembrie 1989 regimul comunist din România nu ar fi căzut, majoritatea celor care au fost arestaţi cu o zi înainte ar fi fost împuşcaţi. Evenimentele ar fi avut cursul deja exersat de criminali la Timişoara: bătaie, arest, tortură, împuşcare – distrugerea cadavrului. Din acest motiv, pentru că ştiu cui îi datorez viaţa, pentru mine, din 22 începând, oamenii se împart în două categorii: cei care au ieşit în dimineaţa zilei de 22 să demonstreze ştiind că riscă să fie împuşcaţi – şi care mi-au salvat viaţa; şi sunt cei care au refuzat să protesteze şi care, în concepţia mea, au consimţit la ştergerea mea dintre vii. Rudele mele de sânge, spre pildă, nu au demonstrat în ziua de 22: aşteptau, cu pusilanimă prudenţă, să vadă ce se mai întâmplă. Ca mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aşteptau şi ei ca lucrurile să se hotărască prin alţii iar ei doar să profite, într-un sens sau altul.”. Pusilanim e totuna cu laş ori cu fricos. Opusul lui brav. Eu nu mă consider brav şi n-am avut, nici atunci, nici mai târziu, conştiinţa faptului că, prin opţiunea mea spontană, am salvat vieţi. Până la urmă, a fost vorba de firea omului.

Din stradă, de peste gardul care împrejmuieşte Institutul, două sute de oameni scandează, somându-ne cu braţele întinse: „Ve-niţi cu noi!” Peste cinci minute suntem coloană (cam „firavă”, apreciem, privind în jur) care curge pe bulevardul Păcii spre centrul Capitalei. Ne îmbărbătăm cu metafora bulgărelui de zăpadă pornit la vale. Îşi fac apariţia, în scurt timp, blindate şi camioane pline cu militari înarmaţi. Trec în sens opus, înspre autostrada Bucureşti – Piteşti. Prezenţa lor ne reaminteşte că, de la Lujerului, artera pe care mărşăluim are denumirea schimbată în Armata Poporului. Armata nu era însă a poporului la acea oră. Continuăm să mergem, fiecare ştie cu cât curaj. Scandăm: „Li-ber-ta-te!” V.M., fată frumoasă, cum frumoşi eram toţi care ne încolonaserăm atunci, acolo, îmi atrage atenţia că şi P.T. este cu noi. 

Notă. Îmi amintesc cu precizie că am cântărit mult această frază, când mi-am scris textul. Am distribuit frumuseţea către toţi participanţii dintr-un motiv precis: să nu fie numai pentru V.M. Fire mai cumpătată, V. n-ar fi fost dispusă să accepte complicităţi revoluţionare.

Salutul la ordinea clipei este „mă bucur că eşti cu noi”, cu răspunsul „şi eu mă bucur pentru tine”. Pe trotuare, la ferestrele şi în balcoanele blocurilor, sunt oameni care ne privesc, parcă nevenindu-le să creadă că suntem adevăraţi. Pentru ei: „Ve-niţi cu noi” sau „Şi voi a-veţi co-pii” sau, încă, „Ro-mâ-nii nu sunt laşi”. Unii, tinerii mai ales, ni se alătură. Coloana de blindate şi de camioane, reîntoarsă, ne depăşeşte cu viteză mică. Soldaţi cu căşti şi cu automate ţinute de către unii în poziţie de tragere ne privesc neutru. Pentru ei: „Fă-ră vi-o-len-ţă” şi, mai ales, „Ar-ma-ta e cu noi”. Strigând, căutăm pe feţele soldaţilor, tineri abia ieşiţi din adolescenţă, apăsaţi de gravitatea evenimentelor, semne de bunăvoinţă. Încă nu. Scandăm: „Şi voi a-veţi pă-rinţi”, apoi, iar, „Ar-ma-ta e cu noi”, laitmotivul acestui marş. La Gorjului, soldaţii au fost daţi jos din camioane şi puşi, de către ofiţeri, în poziţie de luptă. Un cordon dublu ne barează calea, iar un altul la fel a fost dispus în lungul trotuarului. Ne apropiem de baraj, dar ezitarea celor din faţă se transmite în tot corpul coloanei. Apoi ne oprim. Ce facem? „Să trecem dincolo”. Adică pe partea complexului alimentar. Răsfiraţi, trecem în diagonală bulevardul, blocând circulaţia maşinilor în ambele sensuri. Cu armele pe foc automat, soldaţii trag în aer, fără întrerupere, zeci de secunde. Efectul este prompt. Coloana se rupe în două, fiecare repezindu-se spre trotuarul de care se simte mai aproape. Se ţipă. Se huiduie. O pungă cu apă, aruncată de la balcon peste militari, îşi ratează cu puţin ţinta. Suntem în pericol de a ne destrăma. Unii se infiltrează în rândurile asistenţei, alţii fac cale întoarsă, pe bulevard. Cei care înaintăm pe trotuarul din faţa complexului strigăm fiecare cât pentru doi: „Nu vă fi-e fri-că / azi ti-ra-nul pi-că”. Treptat, treptat, coloana se reconstituie, câteva zeci de metri mai departe. Majoritatea celor rămaşi în urmă ni se realătură. Marşul continuă. La Veteranilor, ca pe tot parcursul până aici, vedem lacrimi de fericire în ochii unora, bucurie pe feţele tuturor celor care ne privesc. Vedem bătrâni care, cu un aer tineresc, ne adresează V-ul victoriei. Vedem, în balcoane, femei cu aspect garibaldian, agitând eşarfe, vedem bunicuţe rezemate de zid, cu o mână apăsată pe pieptul stâng, care par a ne zice: „În sfârşit, maică”. Un elev, care ni se alătură acum, îmi spune că despre coloana noastră, „din Militari”, s-a vorbit cu un sfert de oră în urmă la Europa liberă. Vestea ne entuziasmează pe cei, puţini, care o aflăm. Între timp ne-am înmulţit. Nu mai putem scanda la unison întreaga coloană. Când o lozincă (cuvânt compromis, dar nu am acum un altul) amorsată undeva în spate ajunge în faţă, o alta şi-a început deja propagarea. Un amănunt semnificativ: pe parcursul întregului marş, un bărbat a ţinut în mâna întinsă deasupra capului carnetul de partid (întrebarea „care partid?” e superfluă). La Apaca, a doua întâmpinare a armatei. Din nou salvă prelungită, în aer. Nimeni nu mai e intimidat. Domneşte convingerea că militarii nu vor să tragă în populaţie sau, mai ştii?, au ordin să nu tragă. Ne înghesuim pe trotuar, între zidul alb din stânga şi cordonul de soldaţi, blindate şi camioane din stradă. Trecem nestingheriţi mai departe. Unii dintre militari ne fac semne discrete de încurajare. O fată se desprinde din grup şi îmbrăţişează, din fugă, un ofiţer, cuprinzându-l cu braţele peste arma automată ţinută la piept. Se scandează, ce altceva?, „ar-ma-ta e cu noi”.

Reîntâlnim armata abia pe Calea Victoriei, în dreptul hotelului Bucureşti. Blindate şi camioane pline cu soldaţi se retrag din Piaţa Palatului, însoţite de manifestările asurzitoare de entuziasm ale celor din stradă. Coloana noastră, pornită dimineaţa de lângă Autogara Militari, are, ajunsă aici, mii de oameni. Am trecut, între timp, peste podul Grozăveşti, prin dreptul fabricii de pâine din Regie (de la etajul căreia ni s-au aruncat chifle, cornuri şi batoane proaspete), pe la fabrica de bere, pe lângă Gara de Nord, pe Griviţei (în faţa bisericii Sfinţii Voievozi, pe ciuci, cu făclii din ziare în mâini, un minut de reculegere pentru morţii Timişoarei).

Notă. După ce coloana a depăşit fabrica de bere, în capătul de stradă mult îndepărtat spre care mărşăluiam am văzut o clădire suplă şi mai înaltă decât tot ce era în jurul ei, parcă înălţată pe o colină. O vedeam pentru prima oară, deşi am locuit cândva, pentru un singur semestru, în cartierul studenţesc din Regie. Google Maps nu mi-e de niciun ajutor, pentru că toată zona pare diferită acum, de când există pasajul Basarab. Rămâne cum am bănuit atunci: am avut o halucinaţie.

Un comentariu

  1. Alina Chirita-Vulpe says:

    îmi amintesc de acele zile de curaj dar mai ales de speranța care ne învăluise deodată, fără să ne gândim măcar un moment la ceea ce ne aștepta… Urmarea o cunoaștem, din păcate speranta noastră s-a năruit odată cu deturnarea acțiunii populare de către securitate și acoliții sistemului „înfricoșați” de ideea pierderii puterii.
    Începând cu ianuarie 1990 situația a devenit din ce mai clară pentru unii dintre noi, cei care nu am ezitat să ne manifestăm nemulțumirea
    mai ales după rezultatul așa ziselor „alegeri libere „, nu-mi mai amintesc exact dar cred că s-au ținut în iunie.
    A urmat Piața Universității, manipularea se transformă în violență, cu finalul tragic pe care-l știm.
    Speranțe spulberate definitiv, decizia noastră a fost imediată…
    Fără absolut nici un regret de a părăsi țara în care ne-am născut, pe 28 septembrie 1990 pășeam deja pragul Canadei, țara noastră de adopție 💯 🇨🇦 ♥️

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *