La o privire rapidă și lucidă asupra culturii românești de dinaintea secolului XIX, putem observa ușor consecințele firești ale unui context istoric deosebit de potrivnic evoluției firești pe care au cunoscut-o culturile occidentale. Poziționat ca placă turnantă între imperii, teritorializat pe granițe mobile, fragmentat de războaie și de cuceriri din afară, dezvoltat inegal ca matrice etnică între lumea latină și cea slavă, aservit mai mereu puterilor vecine, lipsit până târziu de conștiința unei coerențe naționale și, deci, a unor inițiative politice proprii, ros de lupte interne și de schimbări imprevizibile, spațiul românesc nu putea aștepta prea curând o așezare culturală de vreun fel. Predominanța prelungită a oralității și a elementelor de folclor (rezultante directe ale caracterului arhaic-rural al civilizației), exclusivitatea aproape unanimă a amprentei religioase bizantine și post-bizantine de idiom slavo-chirilic, absența educației instituționalizate (primele rudimente de școală oficială apar abia în secolul al XVII-lea, sub domnia lui Vasile Lupu în Moldova și a lui Constantin Brâncoveanu în Muntenia, iar prima universitate abia în 1835, la Iași, la inițiativa lui Mihail Sturdza), decalajele temporale uriașe în importul și asimilarea elementelor de cultură laică, absența unei piețe a ideilor (ea însăși rezultat al absenței unui public educat, interesat și colportor de idei) ar fi câteva dintre caracteristicile culturii românești premoderne. Ea intră într-o oarecare dezvoltare abia după 1800, odată cu procesul (greoi) de occidentalizare, de secularizare și de imitație a modelelor culturale franceze, italiene și germane, în special în provinciile Moldova și Muntenia (în Transilvania marginalizarea națională a constituit o piedică până la Primul Război Mondial). Corifeii Școlii Ardelene, generația pașoptistă munteană și cea junimistă moldoveană au contribuit din plin la nașterea unei veritabile culturi moderne românești și la impulsul avansării ei până astăzi, ajutați, desigur, de catalizatori externi și de evenimente politice faste precum Mica Unire (1859), instaurarea monarhiei casei de Hohenzollern-Sigmaringen (prin aducerea lui Carol I, în 1866), Independența (1877) și Marea Unire (1918). ”Teoria sincronismului” și ”legea imitației”, lansate de Eugen Lovinescu în 1924 (tot după model francez) se poziționează complementar față de maioresciana ”teorie a formelor fără fond” și definesc relevant evoluția culturii și civilizației românești în zorii modernității.
Absență a fundamentelor intelectuale, ruptură a granițelor geo-etno-culturale, discontinuitate a firavelor întreprinderi sunt trei atribute ce caracterizează, așadar, ceea ce s-a întâmplat în provinciile românești cel puțin până la 1800. Figuri precum Nicolaus Olahus, Nicolae Milescu Spătarul, Miron Costin, Dimitrie Cantemir și Ioan Budai-Deleanu sunt singulare, disparate, fără prelungiri interstițiale și fără consecințe ulterioare care să ateste coerențe. Abia de la un Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Garabet Ibrăileanu și Titu Maiorescu am putea vorbi de o construcție și o evoluție culturală autentică, cu toate sincopele și decalajele inerente unui spațiu aflat mai degrabă ”supt vremi” decât sub biruința gândului. Acest mecanism precar de constituire a unui cumul de idei, corelat cu o tradiție defectă a circulației lor, a fost definit de Horia-Roman Patapievici în 2017: non sequitur (”fără urmare”). Era diagnosticul sever sub care autorul eseului Despre idei și blocaje1 plasa cultura română în general, nu doar într-o epocă anume, un diagnostic care ne explica ramificat și aproape fără rest ”bovarismul cultural” de la începuturi până la post-modernitate.
Și totuși, până la pionieratul providențial al generațiilor secolului XIX câmpul culturii românești nu e atât de dezolant pe cât pare. Teza mea de aici are două afirmații ”tari”:
1.putea fi și mai rău, adică, privind în pre-modernitatea noastră întârziată, am fi putut recupera mult mai greu mergând spre a doua jumătate a veacului XIX, dacă nu ar fi existat un creuzet minim în care să se adune bunuri spirituale și din care să rezulte tot ceea ce s-a realizat o dată cu eforturile generațiilor pe care le-am amintit mai sus (ardeleană, pașoptistă, junimistă), și, în consecință:
2.ceva a asigurat puntea între pre-modernitatea și modernitatea românească, între golurile și fragmentările disparate de dinainte de 1800 (iau orientativ ca punct originar secolul XVI, când limba română devine treptat o limbă uzuală în spațiul public) și fluxul progresiv al realizărilor de după.
Prin urmare, ce ne-a salvat de la o și mai mare precaritate culturală? În ce constă acel ceva care a menținut minimal firava linie a unei continuități spirituale, încercând să păstreze și, acolo unde s-a putut, să transmită conținuturi de idei?
Cartea religioasă, răspândirea manuscriselor și mai apoi a tipăriturilor în limba română, în urma activității unor ierarhi ortodocși conștienți de valoarea circulației textelor în limba națională, de-o parte și de alta a Carpaților – iată ce cred eu că a constituit puntea de legătură între eonurile răsfirate ale culturii autohtone. Este exact ceea ce lingvistul Eugen Munteanu a numit ”textualizare”: ”Prin textualizare se înțelege producerea, într-un idiom oarecare, a unei cantități de texte «literare» suficient de mare pentru a declanșa apariția, printre agenții culturali activi, a conștiinței că idiomul respectiv este demn și capabil să exprime conținuturi intelectuale complexe și superioare de ordin intelectual, științific, religios, artistic, politic etc.”2. Paradoxal, absența educației instituționalizate, a unei piețe de idei și a agenților culturali în secolele XVI-XVII a dus, la noi, la un cult al cărții, pe cât de rare în rândul maselor, pe atât de prețioase.
Sigur, acest cult al cărții emerge și la noi, ca și-n Occidentul catolic, direct din scriptoriile medievale, unde paginile erau ornate cu miniaturi, unde literele erau înflorate în arabescuri și coperțile erau îmbrăcate în metal prețios. Astfel, cartea devenea un obiect frumos în sine, nu doar un instrument al lecturii, un obiect destinat a sluji în decorul și-n coregrafia sacră a slujbelor Bisericii și a trimite la Frumusețe, ca nume divin. Așa s-au născut bijuterii precum Tetraevangheliarele slavone ale lui Gavriil Uric de la Neamț, Nicodim de la Tismana (sec. XV) sau Anastasie Crimca (sec. XVII). Numai că în Occident cultura religioasă nu a avut nevoie să salveze ceva, ea a mers în paralel cu cea laică și a controlat-o tocmai fiindcă era la fel de puternică. Așa s-au născut arta, știința, medicina și tehnologia modernă, așa s-au făcut marile descoperiri cosmice și geografice. În Apus secularismul, chiar dacă era ținut în frâu de puterea ideologică și politică a Bisericii catolice (cel puțin până la Renaștere și Reformă), a făcut să apară de timpuriu filosofia, arta și literatura europeană. În Occident poezia, romanul, astronomia, aritmetica, metafizica, gnoseologia, ontologia, geografia, ezoterismul, astrologia, alchimia, arta plastică au preluat precedentele antice greco-latine și au interferat adesea violent cu teologia și cu imago mundi derivată din Biblie. Or, la noi, beneficiari ai unei ortodoxii populare, mai degrabă orale decât scrise, desprinse aproape total de tradițiile academice bizantine, indiferente la schimbările de paradigmă intelectuală și foarte tolerante în fața cutumelor locale, primele cărți tipărite au ieșit sub streașina Bisericii, slujind nevoilor ei liturgice și dogmatice, dar trezind, treptat, în sufletul acelor puțini cititori, și interesul pentru textul transmițător al Cuvântului viu. Asta a făcut ca, de pildă, trecerea de la geocentrism la heliocentrism și celelalte mari zguduiri intelectuale din Apus (infinitatea Universului, necoplanaritatea sferelor cerești, gravitația, sfericitatea Pământului, explozia Empireului divin circumterestru, anatomia corpului uman etc.), răspândite mai ales prin tipărituri laice, să nu producă niciun efect la noi și-n celelalte ortodoxii provinciale (sârbă, rusă, bulgară). După dispariția centrului constantinopolitan, începând cu secolul XV, Biserica Răsăriteană a fost mai degrabă ocupată cu apologia și intimizarea vieții duhovnicești, cu păstrarea autonomiei bisericești și a dogmelor sinodale (în condițiile dominației otomane), cu zidirea de mănăstiri, cu antologiile filocalice, psalmice și catehetice și cu mântuirea personală decât cu damnarea ereticilor care ar avea opinii neconforme cu imagologia Scripturilor. În acest context lipsit de iradierea benefică a școlilor, opac la marile mișcări de idei din Europa, dar securizant și eficient în ce privește interiorizarea Cuvântului întrupat au început la noi să se tipărească și să se răspândească texte în limba română. Lupta pentru apărarea ortodoxiei în fața propagandei protestante (dar cu un impuls absolut remarcabil în ce privește traducerea Bibliei și folosirea limbii naționale în cult), concurența între catehismele tipărite și răspândite de diferite confesiuni, rezistența românilor ortodocși din Transilvania în fața autorităților străine intolerante, tendința tot mai accentuată de emancipare de sub tutela limbii slavone, înmulțirea lăcașelor și, deci, creșterea nevoii de carte liturgică, toate au dus la înmulțirea textelor și a traseelor de circulație. Activitatea tipografică a unor personalități precum diaconul Coresi, Mitropoliții Dosoftei, Varlaam, Petru Movilă, Antim Ivireanul, Damaschin și Chesarie de Râmnic a răspândit în rândul clerului și al credincioșilor știutori de carte psaltiri, minee, cazanii, liturghiere, evangheliare, catehisme, hagiografii, ”mărturisiri” și ”cărți de învățătură” care, alături de miscelaneele cuprinzând legende greco-latine și povești populare, au asigurat o minimă dimensiune intelectuală într-un spațiu al frământărilor istorice și au cultivat atașamentul față de obiectul cărții − cu cât mai rare, cu atât mai prețioase. Ecourile acestor texte au trecut, sincronic și diacronic, în dialogurile filosofice și-n alegoriile epice ale lui Dimitrie Cantemir, în narațiunile din primele letopisețe moldovenești și muntenești, în traducerile libere și atât de frumoase ale psalmilor lui Dosoftei, în poemele filosofice ale lui Miron Costin și-n literatura de la începutul secolului XIX, când cultura română se laicizează și își găsește drumul firesc, sub influența salutară a câtorva mari culturi europene. Scene cu personaje printre cărți sau pentru care cărțile sunt importante (a se vedea, de pildă, personajul romantic Dionis din proza lui Eminescu, mama lui Nică din Amintiri… sau Kesarion Breb, purtătorul de hieroglife al lui Sadoveanu sau, de ce nu?, nenumăratele și variatele metafore postmoderne ale scriiturii și ale cărții ca obiect textual psihanalitic din proza lui Cărtărescu) își pot avea originea aici.
Ar mai fi câteva lucruri de adăugat. Deprinderea unei hermeneutici alegorice, atente la sugestie și la culoare în defavoarea literei, precum și caracterul oral al pedagogiei creștine răsăritene, bazată pe relația directă duhovnic-ucenic, au capătat prin extinderea tipăriturilor și a obiceiului de a citi o altă nuanță. Ele au lăsat cititorului o distanță, o zonă de libertate și de mister, sugerând posibilitatea unei depășiri încercate la fiecare act al lecturii. Afirmă Anca Manolescu într-o carte dedicată chiar transmiterii experiențelor spirituale prin modelele vii sau prin cele scrise: ”scriitura capătă un binemeritat loc secund, la egalitate cu dialogul viu, cu întâlnirea formativă. Un caracter secund nu fiindcă e subaltern, ci fiindcă e vectorial. Dacă e autentică, scriitura spirituală trimite convingător către polul realului. Îl împinge pe cititor să o aplice, să o urmeze, să se întoarcă spre propriul interior și să caute acolo suflul intern al scrierii”3. Traducerea Bibliei în 1688, care a completat circulația anterioară a fragmentelor traduse din Scripturi, a contribuit și ea atât la prestigiul textului scris, în general, cât și la cel al idiomului pe care l-a răspândit. ”În jurul anului 1780”, afirmă Eugen Munteanu, ”limba cărților bisericești tipărite se prezenta ca un instrument de cultură perfect, o varietate de sermo exemplaris nu doar flexibil, rafinat și foarte bogat, dar și unitar din punct de vedere al normelor. Aceasta este varietatea pe care, la îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu, generația pașoptistă a construit româna literară modernă”4. Și, aș adăuga eu, această varietate a salvat ceea ce era de salvat pentru a avea pe ce întemeia, în sfârșit, în zorii modernității românești, o cultură adevărată.
Note:
1.Horia-Roman Patapievici, Idei și blocaje, Humanitas, București, 2017.
2.Eugen Munteanu, ”Reforma și începuturile limbii române literare”, în ”Dilema veche”, Nr.713/2017, p.20.
3.Anca Manolescu, Modelul Antim, modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală, Humanitas, București, 2015, p.324.
4.Eugen Munteanu, idem, p.21.
foto1: pagină Evangheliar, Nicodim de la Tismana, sec.XV (www.Wikimedia Commons.com)
foto 2: pagină manuscris Tetraevangheliar, Anastasie Crimca, sec.XVII (www.Wikimedia Commons.com)
(text prezentat în august 2019, în cadrul colocviului anual organizat la mănăstirea Putna de ”Fundația Credință și Creație. Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Maica Benedicta”)
