Aviatorul

Arde soarele. Rânjește crud și ascunde detaliile lăsând loc unui cer albastru ca într-o carte poștală din insulele grecești, pe care se profilează campionii mitingului aviatic. Ziua de azi pur și simplu ne-a topit, ca să nu mai zic de vizita neașteptată a fratelui său, Emil. Ne știm de mult, nu ne avem prea bine, relațiile dintre noi sunt extrem de protocolare, deseori reci ca gheața. Ceea ce într-o zi toridă ca asta nu e un lucru rău. Mă așteptasem să trimită o scrisoare în care să-și anunțe venirea, știam că la telefon nu-i plăcea să vorbească. I se părea o pierdere de vreme și o folosire absurdă a canalului auditiv. Știa ce zice, doar era unul dintre cei mai buni medici ORL din Vancouver. Nu ne-a invitat niciodată să îl vizităm la el acasă, pe soția lui, pe blonda Michelle o văzusem doar o dată când veniseră – tot neanunțați – la noi. Abia ne logodisem și doream să fim mai mult singuri din motive lesne de înțeles.

Soțul meu e aviator. 

O meserie ca oricare alta? Ca a aviatoarei Irina Burnaia a cărei carte „Aripile mele” o ține mereu la cap. Anii ’30 au fost ani frumoși. Petre al meu atinge coperta ori de câte ori de pregătește să facă acrobații la un meeting aviatic, închide ochii și bate un ritm cu degetele ca și cum ar cânta la pian o melodie sau și-ar plimba melancolic palma pe coloana mea cu zimți fragili. 

Nu înțelesese niciodată meseria de aviator a fratelui. Asta nu-i meserie, e nebunie curată. Mama dorea să ajungem cineva, eu măcar am încercat să ajung o somitate, altfel efortul ei ar fi fost în van. Era deja un text cunoscut, un leit motiv al rarelor vizite, un prilej pentru văicăreli camuflate în laudă de sine. Aviatorul era mai mereu ocupat și nu-i acorda fratelui orelist prea multă atenție, eu mă simțeam obligată să fac oficiile de gazdă și să aud toate prostiile, mai ales că de fiecare dată Emil se simțea responsabil să mă consulte, era convins că fără el nu o să ajung departe cu sănătatea și că la următoarea vizită o să mă găsească incurabilă

După mitingul aviatic ne-am dus cu toții să bem limonadă la vechea terasă „Patchouli” de pe malul lacului. Soarele care se încăpățânase să ardă până la ultimele sale puteri, se rostogolea acum spre partea cealaltă a globului să-i terorizeze și pe cei de acolo. Emil s-a scărpinat la ceafă, apoi a făcut mâinile pâlnie și le-a dus la urechi în timp ce Petre privea cerul căutând urmele pe care le lăsase cu micul lui avion. Fusese o zi în care lui Petre îi reușiseră toate acrobațiile și câștigase admirația unui coleg de-al său pe care îl privea ca pe un zeu al înălțimilor. Rareori avea parte de admirația colegilor, ei îl tratau pe Petre ca pe un neadaptat, un tip nesociabil, deseori posac și opac. Petre al meu era un ciudat, un exemplar al altei lumi, așa credea și Emil, pe mine nu mă speria, îl alesesem cu inima, în lumea noastră gri temerile nu existau iar plăcerile erau inadmisibil de mari.

Emil îl privea. 

  • Poate că toate astea nu-s în van, a început medicul, o lămurire totuși ar fi de folos. În ziua aia…
  • Din cer a părut o nimica toată…a zis Petre cu voce tare și a zâmbit larg. 
  • O nimic toată!? La naiba! Stresul m-a făcut să trec pe lângă o boală oribilă. Dar am dat de alta…

Emil a lăsat privirea în pământ ca un câine bătut. Aștepta cu urechile blegite să se întâmple ceva ca să aducă măcar o rază de lumină asupra situației. 

  • Ești sănătos tun, a zis Petre surâzând sincer. Te-a întărit. Poate că ești invidios.
  • Te faci că nu știi…
  • Nici gând.

Stăteam între ei ca un nufăr înfipt în mâl între plauri încâlciți, nu voiam decât să migrez cu floarea mea superbă, s-o șterg de acolo, deși știam că e imposibil. Sorbeam din cocteilul meu „Patchouli special” în care predomina gustul de ananas copt. Se întunecase și pe masa noastră a răsărit o lumânare minionă ce răspândea o aromă discretă. Emil se lăsase cu toată greutatea în fotoliul de ratan. Eu am cerut o pătură să mi-o pun pe picioare, chelnerul a clipit din ochi că înțelege prea bine situația și a revenit cu o white blanket ca o petală de crin. Petre mi-a aranjat pe genunchi pătura și m-a privit cu blândețe. 

  • Nu pot trăi o viață întreagă cu sentimentul de vinovăție…într-o zi am să mor…., s-a scâncit orelistul.

Petre a pufnit în râs. 

  • E imposibil….Oricum ai să mori…vinovat sau nu…Draga mea, te-ai mai încălzit?
  • Nici frigul ăsta venit pe nepusă masă nu are vreo semnificație aparte, am zis eu.
  • În ziua aia, norii erau nepermis de jos și soarele se strecura prin mici găuri, orbea totul în fracțiuni de secundă. Emil, era ziua ta atunci…Ți-am cântat mulți ani trăiască în înaltul cerului! Uite că trăim cu toții.

Am început să tușesc, de ceva vreme frigul mi se strecura mai repede pe sub pielea subțiată de dureri. Oglinda primită în dar de la Petre mă făcea frumoasă, cu ochii limpezi și pielea întinsă. Nu știu cum se face că acum în starea mea mă simt mai bine ca niciodată, nu aș schimba nimic.

A urmat o tăcere adâncă. Emil murmura un cântec fără noimă iar Petre se uita în zare. 

  • De ce ai venit? Vizitele astea nu-s întâmplătoare, s-a trezit din senin Petre.
  • Urechile mele țiuie încontinuu și nu am leac, tocmai eu cel mai tare orelist din Vancouver, spaima tuturor celor care nu vor să audă, mai ales adevărul. Eu le scot ceara din urechi și vai de ei. Din cauza asta am pierdut-o și pe Michelle. Am auzit ce nu trebuie, când nu trebuie. 
  • Ce s-a întâmplat?
  • A fugit cu ginecologul ei, Marcus, un tip firav și straniu, am fost coleg de facultate cu el, era mai mare decât mine, îți dai seama….mai mare. Dar pentru Michelle n-a fost o problemă. Așa e și prin filmele lui Woody Allen, femeile se mărită cu ginecologul lor, ca să pecetluiască nebunia, se pare că e ultima căsătorie și cea așa zis adevărată. Puah! Eu nu auzeam nimic din toate conversațiile lor, când Marcus ăsta era cu capul între picioarele ei, nu se auzea nimic, o surdină perfectă, un cadru de film indian în care vaietele și gemetele de plăcere sunt tot una. Puah! Iar eu eram surd și orb ca un damnat, eu îmi vâram nasul în urechile altora lăsându-le pe ale mele de izbeliște. Michelle e o curvă nenorocită. Tu n-ai de unde să știi, soția ta nu e o femeie frumoasă….
  • Hei! Să știi că nu sunt surdă, am zis eu cu voce moale.

Petre se uita năucit la noi.

  • Iartă-mă, a zis pripit Emil. Iartă-mă, nu știu ce mi-a venit. 
  • O iubeai? Sunt curioasă dacă nu cumva Michelle era doar un trofeu…
  • Unul frumos…
  • Ăsta ajunge repede pe un alt raft.
  • În ziua aia, a zis Petre, tu fugiseși de acasă, nu era prima oară….ai lăsat-o pe Michelle de izbeliște, știi că femeile nu iartă…
  • Eu nu mai pot fugi nicăieri, am zis eu tristă. 

Petre s-a ridicat și mi-a împins scaunul cu rotile spre marginea terasei ca să văd niște lanterne de hârtie aprinse și lăsate în voia undelor. Lacul sclipea de nerăbdare, luminile parcă îl gâdilau. Se auzeau și râsete în zare. Emil a venit lângă noi, cu o mână în buzunar și alta la ureche. 

  • În ziua aceea am simțit un țiuit puternic în urechea stângă.
  • Dacă mi-ai fi spus, a zis Petre în timp ce mă mângâia pe cap. Tu aveai totul…
  • Nu aveam nimic. 
  • Totul…
  • Nimic…Ah, dacă nu aș fi strigat în urechea ta atât de tare…, Petre, am fi fost cu toții întregi…Ai fi mângâiat-o pe ea pe coapsele ei moi, acum are picioare de fildeș. 

Terasa „Patchouli” se închidea și chelnerul ne-a făcut semn să ne grăbim, fiecare loc are socotelile lui și e bine să nu te pui de-a curmezișul. Am zâmbit în sinea mea, Michelle era o fată deșteaptă, din solidaritate feminină i-am trimis un gând de încurajare, eu din care mai rămăsese doar o jumătate de femeie, ca în 8 femei și ½, filmul lui Peter Greenaway, jumătatea tulburător de erotică. Dacă un bărbat se gândește la sex la fiecare nouă minute, la ce naiba se gândește în celelalte opt? Ce caută obsesia în urechea lui Emil, în cartilagiul elastic de care se trage acum? Cred că-i pare rău că s-a făcut orelist. Un accident rămâne un accident, nimic mai mult, nimic mai puțin, clipa aceea de care pomenea Emil era o intersecție de chestii. 

O întâmplare fără sens. 

 

desen de Alina GHERASIM

Un comentariu

  1. Stoita Doina Liliana says:

    Alina, trebuie(!) să am toate cărțile semnate de tine în biblioteca mea…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *