Toate acele vremuri

Locuri în care n-o să mai ajungă niciodată. Va dispărea din calea lor și ar fi bine să aibă încredere că e cea mai bună soluție. Maluri care se izbesc de ape și caută să le urnească din încremenire. Veri fierbinți. Toate acele vremuri.

 Emanuel a observat umbrele lungi cum se suie pe pereții clădirilor. Înserarea verii târzii e vineție. A intrat într-un minimarket să-și cumpere lapte și chifle și alte câteva mărunțișuri pentru a doua zi, s-a plimbat lent printre rafturi ca să se bucure de răcoarea aerului condiționat, apoi a plătit zâmbindu-i casieriței și a plecat. Era bucuros de descoperirea făcută, a realizat că el este un produs natural, complet natural și că spre deosebire de majoritatea mărfii din minimarket a apărut spontan și, foarte important, din iubire. Nu conține conservanți, nici aditivi, nici coloranți. Dacă stă gol, e o bucată din natură ca oricare alta, un copac, o albină, un leopard sau un cal. Nu e robot, nu are piese de schimb, îl doare când se rănește, se simte singur. 

A ajuns acasă și a răsturnat sacoșa cu târguieli pe masa din bucătărie. A constatat că a cumpărat și chestii inutile, mai ales duzina de cutii de chibrituri, la el în casă e umezeală, folosește o cutie la jumătate de an, are un aprinzător, în fine, le-a luat degeaba. Maria-Luiza, fata care vine la curățenie o să se supere pe el ca de fiecare dată. Nu era treaba ei, alții s-ar fi revoltat dar Emanuel o lua ca pe un compliment, cuiva îi păsa de el, i se adresa, chiar și cu remarci răutăcioase. O găsise pe internet, dăduse un anunț caut femeie la curățenie și apăruse, după vreo altele zece, Maria-Luiza, o metisă născută în Mexic, după spusele ei. Pielea ei brună îl binedispunea pe Emanuel. Fata stătea cu chirie într-o garsonieră destul de aproape de el. Îi plăcea să facă curățenie, se vedea că asta o împlinește, zâmbea mândră când reușea să facă din casă un pahar de cristal. Ea, spre deosebire de Emanuel, nu era un produs complet natural, fusese concepută prin fertilizare in vitro deci în afara unui organism viu. Mama ei alesese o bancă de spermă cu recenzii bune pe internet, materialul genetic fiind unul verificat. Reproducere umană asistată medical prin care cei mai buni embrioni sunt folosiți. Embrionul Maria-Luiza fusese transferat în uterul mamei ei cam la 72 de ore de la concepție. Maria-Luiza este un produs de laborator și din acest punct de vedere se aseamănă puțin cu cerealele modificate genetic pe care Emanuel le zărea pe rafturile minimarketului. Chiar și așa, având o natură ușor artificială, Maria-Luiza reușea să facă curățenie ca nimeni alta. Nu știa cine e tatăl ei, era imposibil să afle. Ea avea dreptul să-și afle originile dar și tatăl avea dreptul să-și protejeze intimitatea și viața privată, legile erau clare. 

Maria-Luiza are trăsături frumoase, mama ei nu, probabil că tatăl e un bărbat arătos. Calitățile produselor umane semi-artificiale sunt bogate, ele împrumută controlat de la toți factorii genetici anumite însemne și le amestecă mai departe astfel creând o rasă nouă cu un nou ADN. Eu și cu Maria-Luiza suntem ca o portocală roșie de Sicilia smulsă din pom și un măr GMO roșu și apetisant, își repeta Emanuel cu voce tare, dând ture prin casă.

În parcul de lângă minimarketul unde își făcea Emanuel deobicei cumpărăturile se adunau mulți porumbei. O femeie venea să-i hrănească zilnic, aducea într-un rucsac pâine și arunca firimituri lângă un gard. Se uita în sus până când cerul se făcea gri și plana ușor căutând un loc pentru aterizare. Porumbeii nu păreau pașnici, le era foame și asta le dădea un aer agresiv tocmai lor, aducătorii păcii. În fața cerințelor și poruncilor biologice omul e neputincios, rare sunt cazurile, și Emanuel care era genetician știa asta, în care omul înfruntă datele naturale și se leapădă de răspunsurile presetate ridicându-se pe o scară invizibilă ce duce direct la CER. Femeia se îmbrăca fistichiu și avea un miros aparte, lui Emanuel i-a luat mult timp să adulmece și să recunoască parfumul ușor acid, Chypre 1917. O femeie de la începutul secolului trecut strecurată sub pielea alteia, din prezent. Cele două păreau că trăiesc bine împreună sub boarea răcoroasă a verii și a chiparosului întortocheat. Și Van Gogh l-a adorat și i-a pictat esența mișcării sale scurte și nervoase, ca un scalp cu multe vârtejuri verzui.

Apusurile mă omoară, se gândea Emanuel. E prea multă frumusețe în ele și frumusețea doare, e de neimaginat cum genele transportă stigmatul neputinței de a accepta mirajul estetic ca pe ceva trecător. Erau vremuri când stăteam cu orele pe plajă și priveam cum soarele se afundă-n mare și în mijlocul secundelor se infiltra o teamă. La început de neînțeles. Apoi din ce în ce mai clară, era frica de final, groaza că acele momente se încheie, nu reușeam să le văd înlănțuindu-se cu altele, suspina el.

Femeia parfumată cu Chypre stătea pe o bancă. În fundal se vedea reclama minimarketului pulsând. Emanuel a ieșit din magazin și se îndrepta spre casă când ceva l-a oprit. S-a uitat la ceas și apoi s-a strecurat în parc, bălăngănind plasa de cumpărături care foșnea pașnic. Când a trecut prin fața femeii, Chypre să-i spunem, bărbatul a tras aer adânc în piept, a mai făcut mecanic câțiva pași apoi s-a întors și s-a așezat lângă ea. O carte poștală cu clar de lună, o seară de vară, un film de dragoste și toate astea nu duc nicăieri. Eh, luciditatea e o pacoste, a molfăit el câteva gânduri răzlețe. O ultimă poveste de iubire, o mare iubire. Chimie curată, hormonii fericirii fac treaba, amorul e făcut din cinci hormoni, dopamina, serotonina, adrenalina, endorfinele și oxitocina.

Chypre s-a ridicat de pe bancă a înclinat capul și a plecat scuturând restul de firmituri din rucsac pentru cei câțiva răzleți înaripați care mai erau pe acolo. Emanuel a salutat ușor din cap, i-a fi plăcut să-și scoată pălăria ca-n filme, să fie străinul misterios care rămâne ore bune în mintea fragilei femei. O invitație la un film, o masă la un restaurant de lux, sau mai bine o plimbare prin natură, poate pe malul mării, sau într-o pădure deasă. Ce atâta chin, nu se poate fără? Emanuel gândea în pași ca la vals, un doi trei, un doi trei, un doi trei. Umbrele trecătorilor se lungeau pe pereți nepermis de mult și aveau tupeul să intre și în inima lui și s-o înlănțuiască. În micul cord începuse să plouă.

Acasă era liniște. Emanuel a răsturnat sacoșa cu cumpărături pe masa din bucătărie și s-a aruncat într-un fotoliu. Femeile nu fuseseră punctul forte în viața lui. Și-ar fi dorit să fie un bărbat de succes, să aibă o soție frumoasă, veselă și cât se poate de naturală, să se încadreze și el în rafturile societății. Avusese mai multe relații toate sfârșite prost, nu le putea mulțumi pe amazoane sau le enerva de-a dreptul. Poate că de vină era faptul că e prea natural, mult prea direct și băgăreț și asta nu plăcea, apăreau discuții aprinse iar el o lua personal și se bloca. După aproximativ o lună de la începerea relației, nu mai putea face amor, sexul rămânea bleg, încercase și cu celebrele pastile albastre, degeaba. Femeile îl părăseau găsind scuze elegante iar el se rățoia la membrul care redevenea erect în momentele lui de singurătate. 

Carlo era un gay simpatic și care își schimba stările în funcție de orice făcându-l să pară o barcă în furtună, când în abis când pe creasta valului. Era prieten cu Emanuel, se întâlniseră în minimarket. Carlo nu se putea hotărî ce tip de roșii să ia, din alea mici, mai multe pe o tulpină sau din cele mai mari dar cam urâțele. Cherry baby, râdea Carlo când își amintea. Nici urmă de amintire, îi răspundea Emanuel mustăcind. Le-ai dat și nume, a continuat Carlo, pe fiecare o chema altfel: Cherry baby Mușețel, sau Rostopască. Habar n-am ce-s alea, se făcea Emanuel că nu pricepe. O prietenie poate începe cu orice, halal filosofie de doi bani, dar să zicem că așa ceva poate fi acceptat, mai spunea Emanuel. Carlo era încântat când îl vedea pe prietenul lui zâmbind. În zilele în care marile iubiri ale lui Emanuel se încheiau, și cu cât erau mai mari se încheiau mai repede, Carlo îl primea în micul său apartament. Plângeau amândoi pentru câteva minute bune, apoi Carlo îl lăsa pe Emanuel să doarmă pe canapea. O dată a dormit 14 ore încontinuu. Carlo își făcea rutina zilnică, se dădea cu fond de ten, apoi cu pudră și își contura ochii, fără să apese prea tare, cu un creion Kohl. Diminețile porneau greu pentru Carlo, se plimba prin casă în kimonoul lui și punea muzică ritmată. Părerile oamenilor îl necăjeau, prea își permiteau multe, nu puteau să fie mai reținuți? De ce trebuiau să îi arate că ei sunt altfel. Cum altfel? Tot două mâini și două picioare au. 

Toate acele vremuri. Nu vor mai veni, rămân acolo în plasa memoriei, trecătoare și ea. Ființa nu poate fi distrusă nici sufletul micșorat. 

Carlo avea un soi de simț aparte legat de frumusețea lumii, îi adulmeca rănile minuscule, mici ferestre prin care se strecura cu ușurință suferința. Oare nu s-ar putea, se întreba Emanuel, să creăm o ființă care să nu sufere? Câteva gene modificate ar fi de ajuns și în lume nu s-ar mai auzi plânsete, vaiete, urlete. Când era mic și vreun copil îl batjocorea că e prea încet la învățătură sau netalentat la fotbal, Emanuel se închidea în camera lui și se punea pe urlat. 

Toate acele vremuri au trecut și nu o să mai revină. Dar atunci de ce nu trece și spaima sau urletul care-i șuieră uneori în urechi? Carlo, ca să-l mai liniștească, îi punea muzică de Mozart, compozitorul îngerilor, terapeutul cerurilor, da, muzica aceea care îți coase gura cu fire de argint și îți închide ușor pleoapele lăsând urechilor întreg privilegiul. O anatomie angelică se dezvăluie în cadențe deloc severe, mâini transparente, ochi de aur, coapse moi și lungi, pântece neroditoare, umeri de vată. Despre asta e vorba în propoziție, Emanuel, îi șoptea Carlo învăluit în kimonoul său mov cu crizanteme. O ploaie de aur, asemănătoare cu cea care a făcut-o pe Danae să rodească. Nu te mai gândi la Chypre asta, nici nu știi cine e, de unde vine, poate că a și murit. Cei care merg prea des la minimarket mor, e un obicei de-al lor, a râs Carlo. 

Într-o zi de toamnă cu zile umbrite și frunze găurite pe caldarâm, Emanuel și Carlo se plimbau pe malul unui lac. Se oglindeau în undele calme, lui Carlo i se părea că trăsăturile sale moi și delicate începuseră să semene cu ale lui amicului de lângă el, apele mereu joacă feste. Încărunțise pe la tâmple dându-i un aer mult prea sever. Ridurile din jurul ochilor se adânciseră cu toate cremele luate de la minimarket, apoi de la farmacie și într-un final online dintr-un celebru magazin anti-ageing. Carlo șchiopăta ușor și slăbise foarte mult. Chipul lui chinuit, încă frumos, tresărea din când în când, scurte grimase ca niște viețuitoare fantastice se iveau pe frunte, pe obraji, în colțurile gurii.

  • Sunt fericit! a zis Carlo. E atât de simplu, nu? 

Emanuel înainta cu capul plecat. Toamna asta ar fi putut să rezolve ceva dacă ar fi avut bunăvoința unui vindecător, își zicea el în gând. Se spune că în câțiva ani toate chestiile de la minimarket vor fi modificate, chiar și cele bio, o lume ce va înghiți plastic și organisme fabricate din nu se știe ce. Conferințele la care mă duc nu spun mai nimic despre ororile astea, bolile sunt acum catalogate în „greu de prevenit”, „imposibil de vindecat”. Cu genele nu te joci. Castraveți din plastic, surogate otrăvitoare, ereditate neclară, moartea e oricum transmisă genetic, nașterea nu, venim cu ea de nu știm unde. Carlo e un tip prea sensibil, pur și simplu nu a rezista în fața ardeilor și a pepenilor mutanți. Am să reușesc până la urmă să dau naștere unui om care să nu sufere…

Carlo se așezase pe o bancă și privea la cer cu o privire de sticlă, Emanuel și-a luat rămas bun dispărând pe poteca ce se topea în zare.

desen de Alina GHERASIM

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *