GEORGETA FILITTI. Regina Elisabeta a II-a – O legendă vie

Pentru restul europenilor, britanicii au fost mereu „altfel”. Circulația pe stânga, sistemul de măsuri, absența Constituției au făcut ca insularii să pară exotici, excentrici și, de aceea, uneori de neînțeles. Pe această linie a originalității simpatice se înscrie, fără îndoială, și imaginea unei instituții uimitoare: monarhia britanică. Mereu vie, surprinzătoare, în pas cu vremea, regalitatea Albionului a rămas performantă, impunându-se lumii întregi prin câțiva factori esențiali: prestanță, rigurozitate, conservarea sentimentului de solidaritate a Commonwealth-ului și nu în ultimul rând gestionarea înțeleaptă a derapajelor din familie.

Regina Victoria a rămas emblematică pentru ideea imperială britanică a secolului al XIX-lea. Urmașa ei, nu imediată, Elisabeta a II-a, i-a călcat pe urme, adaptându-se în același timp fără ezitare noilor realități istorice. Observarea unor tradiții seculare se îngemănează la suverană cu acceptarea unor practici moderne. Această pendulare inteligentă între valorile trecutului și presiunea noului o aduce mereu pe Elisabeta a II-a în actualitate, o așază, necondiționat, în vitrina oamenilor de excepție din lumea contemporană.

Să ții atenția lumii vie vreme de 67 de ani este un record neegalat și Elisabeta a II-a reușește cu fiecare apariție publică, mesaj televizat, vizită protocolară, acțiune de binefacere să țină publicul cu sufletul la gură. Adeseori imprevizibilă, totdeauna însă justificată în decizii, regina Angliei este în permanență ocupată. Agenda riguros întocmită cuprinde vizite în cele 16 țări ale Commonwealth-ului, în țări străine, primiri de oaspeți din afara spațiului britanic, urmărirea unor lucrări în curs, ca faimoasa „Elizabeth Line” a metroului londonez ce va fi dată în folosință anul acesta, inaugurări, supravegherea activității unor societăți caritabile. Un bilanț menit Cărții Recordurilor arată că suverana Marii Britanii a făcut până acum peste 1 000 de vizite oficiale, în 100 de țări, patronează 626 de opere de binefacere, iar contul ei pe Twitter a fost urmărit, din clipa deschiderii, de 2 milioane de persoane.

Inițiată încă din adolescență de tatăl ei în secretele treburilor de stat, Elisabeta a II-a va consulta, la rândul ei, prea bine cunoscutele „cutii roșii”, cu tot ce se întâmplă în lume, spre a putea dialoga în cunoștință de cauză cu miniștrii ei și a decide în consecință. 

De timpuriu, Elisabeta își asumă puzderie de îndatoriri ce îi vor modela personalitatea, transformând-o într-o fiiință care trăiește în vitrină. E o metamorfoză la care britanicii asistă cu bucurie, cu încredere. La 14 ani rostește primul discurs la Radio, iar la 18 ani, în anul 1944, în calitate de auxiliar clasa a II-a, e mecanic auto, repară și conduce camioane, ambulanțe, mașini de teren.

Revenirea la vremuri de pace înseamnă și un moment de fericire pentru prințesa moștenitoare: în 1947 se căsătorește cu Philip de Mountbatten. Ceremonia nunții ca atare împletește tradiția cu mediatizarea ce începe să-și facă loc cu destulă brutalitate în viața Elisabetei. Va ști pe parcursul întregii vieți să-i facă față cu stăpânire de sine exemplară. 

Viața aproape burgheză a prințesei e curmată brusc, în 1952, prin moartea tatălui ei, George al VI-lea. Lilibet, cum era cunoscută de apropiați, se transformă în Elisabeta a II-a, regina Marii Britanii și a unui șir de state care formează în continuare Commonwealth-ul. De aici înainte, viața suveranei este pusă sub deviza „Datoria înainte de toate”. Orice gest, orice decizie destinată să schimbe statutul unei instituții sau destinul unui membru al familiei regale vor fi subsumate ideii de lealitate, în sensul cel mai larg, în primul rând față de țară.

Prima confruntare, cu o conotație dilematică, urmată, vai, de nenumărate împrejurări similare, e legată de televizarea ceremoniei de încoronare. Regina nu-și mai aparține sieși sau doar poporului ei, e o personalitate mondială și lumea vrea s- o vadă, să-i urmărească fiecare pas, să-i surprindă vreo ezitare, s-o admire, s-o critice; oricum, să fie, chiar dacă pentru un răstimp scurt, obiectul atenției universale. Ca și în alte ocazii, de aici înainte, Elisabeta a II-a va decide: pentru a da satisfacție mulțimii, va fi o transmisiune, dar parțială; momentele sacre (mirungerea, rugăciunile, împărtășania) rămân în afara privirii muritorilor de rând. E cea dintâi care înțelege, desăvârșit, importanța spectacolului oferit de regalitate. La încoronare, străbate jumătate din Londra în caleașca incomodă de patru tone, datând din 1821, mărturisind zâmbind, după 65 de ani, ce anevoios a fost acel drum.

7 500 de invitați o urmăresc pe regină când primește sceptrul, simbol de clemență, măsură și echilibru – acestea vor rămâne caracteristicile domniei sale. A fost, neîndoios, un eveniment și Jean des Cars îl descrie cu lux de amănunte ca apoi să conchidă: „Elisabeta a II-a e prima regină mondială a imaginii”.

A doua zi însă regina își reia îndatoririle atât de solicitante. Winston Churchill, prim-ministrul care odinioară, pe când ea era doar o copilă, o ținuse în brațe, „tigrul” care insuflase încredere britanicilor în timpul războiului, e silit de povara anilor să demisioneze. Regina face acum o serie de gesturi neobișnuite spre a-și manifesta munificența față de acest slujitor de excepție. La cererea ei expresă, se vor face, în 1965, funeralii naționale, lui, celui socotit de zgârcitul în laude, generalul De Gaulle, „omul secolului”. N-a fost o încălcare a protocolului, ci o interpretare inteligentă a rolului regalității britanice în lumea contemporană. În același timp, înseamnă începutul unui șir de decizii care vor capta atenția generală: de unde în anii ʼ50 divorțul era de neconceput, în familie ori printre membrii personalului, după 1968 acesta e îngăduit; la fel, avorturile, relațiile homosexuale. Apoi regina face înnobilări neașteptate în lumea spectacolului, a sportului. Ba în timpul domniei acestei regine fără pereche se lansează, dintr-o vitrină de butic londonez, o piesă vestimentară ce va cuceri lumea, minijupa!

Elisabeta a II-a reușește gestionarea fermă, dar atât de istovitoare, a scandalurilor, amplificate continuu de mass-media, izbucnite mereu în viața rudelor ei. De la tribulațiile lui Margaret, „prințesa tristă”, măritată cu un fotograf, până la Diana, „prințesa inimilor”. A trebuit de fiecare dată să găsească soluția, dacă nu ideală, măcar convenabilă, pentru păstrarea prestigiului instituției monarhice. Și lucrul e valabil și în relația cu propriul ei soț, transformat în 1957 în prințul consort Philip. Mai mult, din 1960, Casa regală britanică Windsor își adaugă pentru descendenți numele de familie al acestuia, Mountbatten. 

Epoca noastră privilegiază recordurile, iar regina Angliei, cum aminteam și mai sus, deține multe dintre ele: în mai puțin de doi ani, a rostit 102 discursuri în călătorii oficiale în străinătate și a ascultat alte 176; a ascultat imul care o proslăvește de 508 ori, a primit 5 000 de dovezi de respect sub forma reverențelor feminine. În fine, e șeful de stat cu cele mai multe și mai lungi călătorii pe mapamond.

Elementele de „imagine” sunt covârșite de evenimente internaționale cu reverberații dintre cele mai grave; regina, implicându-și țara, e direct răspunzătoare. Așa, criza Suezului se termină cu un eșec. Dar în 1961, Elisabeta a II-a surprinde din nou vizitând o țară fostă colonie britanică, acum un stat de expresie marxistă, Ghana. Dictatorul ei, umflat în pene de vizita regală, își numește oapetele „cel mai mare monarh socialist din istoria omenirii!”.

Vizitele oficiale, cu precădere în spațiul Commonwealth-ului, sunt văzute de regină ca un element de coeziune. La fel ceremoniile, adesea cu iz medieval, legate de promovarea unui membru al familiei regale. În 1969, fiul cel mare, Charles, este învestit ca prinț de Wales, în castelul Caernavon din Țara Galilor. Și aceasta când atentatele irlandezilor separatiști făceau ravagii. Iminența unei nenorociri părea certă în asemenea măsură, încât BBC pregătise și un program funebru, alături de cel al titularizării, pentru orice eventualitate… Dar Elisabeta a II-a, cu o voință de fier, a refuzat amânarea sau transferarea evenimentului într-o parte mai liniștită a regatului.

Publicitatea, îngăduită între altele și prin turnarea unei pelicule despre viața cotidiană a familiei regale, într-o manieră ce o apropie salutar de cea a oamenilor obișnuiți, are totuși un preț uriaș. Armata de reporteri, adevărată „haită”, cum o numește autorul, îi urmărește pe membrii familiei regale pretutindeni. Infidelități, turpitudini, dezvăluiri șocante ies la iveală spre satisfacerea curiozității populare și șubrezirea prestigiului regal: derapajele prințesei Margaret, care și-a schimbat porecla din „prințesa tristă” în „prințesa beată”, apoi căsătoria tumultuoasă a moștenitorului tronului cu Diana, „mincinoasa compulsivă”, rămân printre evenimentele cele mai mediatizate din lume.

În 1981, începe o succesiune de evenimente cu conotație negativă: războiul cu Argentina pentru stăpânirea insulelor Maldive; Andrew, al doilea fiu al reginei, e subiect de cancan pentru tabloide, în timp ce mariajul Charles‒Diana se destramă, în preajma Camillei Parker-Bowels; Anna, singura fiică a reginei, divorțează; un incendiu cumplit distruge parte din Palatul Windsor, ceea ce o face pe regină să vorbească de annus horribilis 1992; vasul regal Britannia este retras din serviciu; în 1997, se produce „un cutremur mondial”, cum îl numește Jean des Cars. E vorba de moartea accidentală a Dianei. Atitudinea imediată a reginei în acest caz nu întrunește unanimitatea opiniilor. Harry, mezinul principelui moștenitor, se afișează în costum de ofițer nazist, stârnind proteste internaționale…

Dar iată și reversul pozitiv al acestor ani: vizita papei Ioan Paul al II-lea la Londra marchează reluarea deplină a relațiilor interbisericești, rupte din vremea lui Henric al VIII-lea Barbă Albastră; familia regală se apropie o dată mai mult de popor începând, din 1992, să plătească impozite. Apoi Anglia se vede legată pe sub Canalul Mânecii de continent printr-o linie de cale ferată de 50 de km. Izolarea atât de clamată a Albionului este de acum înainte istorie.

 Jubileul de 50 de ani de domnie ai reginei dovedește că dinastia rezistă, iar baia de mulțime a acesteia, înconjurată de cântăreți rock, este un triumf. În anul 2009, căsătoria nepotului William cu Kate, o fată din clasa de mijloc, reține în fața televizoarelor 2 miliarde de oameni din întreaga lume. Și încercarea nereușită de independență a Scoției trebuie considerată, chiar dacă indirect, un motiv de satisfacție pentru regină: fără a-și putea declara explicit opțiunea (căci ea domnește, nu guvernează), în ziua referendumului, îmbracă un costum scoțian. Același răspuns solomonic îl dă pentru Brexit când declară: „Ei bine, eu sunt tot aici!”

Un personaj de asemenea dimensiuni ca Elisabeta a II-a avea nevoie de un cronicar pe măsură. Viața ei, încă din adolescență, devenise un subiect foarte ofertant. Azi, marele public are șansa s-o cunoască din relatarea unui maestru al biografiilor regale, Jean des Cars. Pus în fața unui munte de informații, acesta a trebuit să le judece, să le trieze, să rețină esențialul și să redea pentru cititor elementele definitorii ale unei domnii unice în lume, începută cu mai bine de 65 de ani în urmă și care își urmează cursul și azi. Documentarea aproape de exhaustiv, filtrată cu infinită grijă, imparțialitatea, ca și evitarea circumspectă a relatării proprii tabloidelor au făcut din jurnalistul francez autorul cel mai autorizat pentru atare biografie. Reușita sa ne face să-i adresăm, recunoscători, mulțumirile noastre căci ne-a oferit o întâlnire extraordinară cu ISTORIA!

Să-l urmăm!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *