După cele 12 confesiuni ”vinovate” antologate în volumul din 2018, în Podul cu vechituri (Humanitas, 2019) Dan C. Mihăilescu prelungește amestecul strălucit de biografie și idei care face, de ani buni, stilul și omul. El e, probabil, între eseiștii noștri de primă mână, cel mai convingător apologet al binomului inextricabil viață-cărți și noua sa apariție nu face excepție. Doar că aici, tot mai conștient de inadecvările la nebunia lumii contemporane și, în consecință, de reacționarismul său structural, autorul își definește mai intens filozofia retro. Alcătuit din aproape 40 de scurte texte care au mai rulat, ca să spun așa, la radio și pe bloguri, volumul se deschide prin schița acestei filozofii, nimic altceva decât tot o confesiune intelectuală care să lămurească fericita izolare într-un anume tip de memorie culturală.
Dan C. Mihăilescu se autoportretizează fără regret într-un ”arheofil”, adică ”respectuos iubitor al trecutului, admirator al celor pierdute, cultivator al vechimii în toate cele, de la haine și mâncare la obiceiuri, valori morale și mentalități”. Fascinat de pivnițe și poduri, de igrasie, praf, rugină, lemn scorojit, cărămizi lipsă și strecurarea luminii prin lucarne, de memorii, jurnale și corespondență, în detrimentul autorilor recenți și superbrenduiți, autorul își avertizează din start cititorii cu cine și cu ce vor avea de-a face: ”Vă invit, așadar, cu nostalgie boierească, în podul meu cu vechituri, luminat de câteva raze de amurg. Sunt de preferat cei câțiva porumbei și șoricei strecurați printre lăzile cu amintiri alarmelor și claxoanelor de pe asfalt. În sfârșit, să nu uităm că vinul e tot mai bun cu cât este mai vechi”. Arheofilia implică, desigur, și admirația pentru detenta înapoi și pentru gesticulația eșecului, glorificat, spre exemplu, de un Cioran, căci progresul nu e altceva decât ”un nou elan către ceva mai rău”, iar ”românul are geniul de a se realiza cu precădere în eșec”.
Ce găsim, vasăzică, în ”podul” lui Dan C.? Căzute și recăzute-n mâini întâmplător (incursiuni în librării, în biblioteca proprie și-n recomandările prietenilor), cărțile par a alcătui, în mulțimea lor deconcertantă, singurele însoțitoare ale unei singurătăți paradoxale pentru un convivial ca autorul aici discutat. Avem, așadar, în periplul său arheofil texte despre producția ”retro” a ultimilor ani, despre cărți apărute la noi în genurile atât de iubite de autor: fragmente biografice despre anticari, bucoavne și autori cunoscuți in carne (Mircea Zaciu, Radu Sterescu, Petrică Vasilescu, Arșavir Acterian, Aurel Cioran, Alexandru Paleologu, Constantin Noica, Mircea Handoca, Ioan Alexandru, Zoe Dumitresc-Bușulenga), eseuri pe teme de istorie și artă (Ioana Pârvulescu, Doina Păuleanu, Simona Preda, Matei Cazacu, Adrian Majuru), portrete ale unor cunoscuți sau citiți (Teodor Baconschi, Costion Nicolescu, Victor Ieronim Stoichiță, Mihail Manoilescu, Grigore Ghica), scrisori (Tudor Arghezi, Ion Pillat), poeme (Barbu Brezianu), volume de evocări (Mihail Sadoveanu). Trebuie să remarc numărul copleșitor de recenzii la memorii și jurnale de toate categoriile (Irina Procopiu, Mărgărita Vulcănescu, Anna Kretzulescu-Lahovary, Regina Maria, Matthieu Galey, N. Carandino, Mihai Cantuniari, Sabina Cantacuzino, Sanda Golopenția, Mihai Sârbulescu, Petre Stoica, Ada D´Albon, Gheorghe Athanasescu, Ileana Principesa României), așa cum nu pot să nu mă opresc la unul dintre biografeme. El nu putea lipsi dintr-o asemenea antologie, știind cât de vitale-i sunt lui Dan C. culorile, catifelările și aromele trecutului.
Mai multe nostalgii, o singură melancolie e, poate, cel mai frumos text din volum, atât prin muzicalitatea frazării enumerative (am imitat-o și eu mai sus), atât de specifică autorului, cât și prin senzorialitatea referențială, care îmbină sinestezic pretextele livrești cu ceea ce, cândva, s-a văzut-auzit-atins-mirosit-gustat. Mai întâi, mărturisirea de top pentru un paseist programatic, afin cu un Alexandru Paleologu, de la a cărui carte pornește testimoniul: ”Unul dintre avantajele de a fi trecut de 60 de ani e că ai tot timpul să perscuiești în bibliotecă după cărți de recitit”. Apoi, valul de amintiri din copilărie și, în consecință, valul de nostalgii, din care cea mai dragî îi e aceasta. ”Născut fiind iarna, în legendarul decembrie ´53, cu nămeții bucureșteni de doi-trei metri, am rămas captiv suitei ninsoare-sobă-Sf. Nicolae și bradul de Crăciun. Scârțâitul zăpezii sub talpa bocancilor, fumul ieșit pe hornuri, cojile de portocale puse la uscat pe sobă, spartul lemnelor, urmat de trasul scăunelului în fața sobei, în jrul căreia imaginam mari bătălii planetare”. „Jubilațiile senzoriale” continuă cu ”miresmele ploilor de vară” și cu ”mersul cu tălpile goale prin nisipul încălzit de lângă prispă”, cu ”ritualul hipnotic al bunicului arhitecturând borcanele cu murături, savanteria acelui puzzle colorat cu gogonele, morcovi, leuștean, albitură și usturoi”, cu ”monumentalele platouri cu colivă” și concursurile de mâncat ”moscove și violete, amandine și jofre, plus nenumărate baclavale”, cu femeile care aduceau la oraș lapte, brânză, ouă, pește și verdețuri și cu nostalgiile meseriilor pierdute azi, dar strigate în gura mare pe străzile Bucureștiului, odinioară. Și, la final, cu înțelepciunea înduioșată tanatic a inițiatului în toate cele ale trecutului: ”Cu speranța că aceste nostalgii și această melancolie să nu-mi impună chiar «preștiința sfârșitului», îmi îngădui să-i compătimesc părintește pe cei care nu dispun de astfel de vechituri în podul memoriei”.
Un volum deopotrivă intelectual și afectiv, deopotrivă biografic și literar, deopotrivă despre sine și despre alții, asta e noua carte a lui Dan C. Mihăilescu. Ca de fiecare dată, ea seamănă cu un dans complicat și pasional printre rafturi de bibliotecă și se citește cu mare încântare.
sursa foto imagine reprezentativă – www.elle.ro
(text apărut în revista ”Convorbiri literare” – iulie 2019, Nr.7)
