Élisabeth Roudinesco: Freud. În vremea lui și în a noastră (4)

La fel ca Charcot și mulți alți savanți ai vremii, specialiști în bolile sufle­tului, Freud s‑a aplecat asupra fenomenelor de posedare, încercând să izoleze semnificația lor de reprezentanții bisericii și de exorciști. În 1897, se delectase citind Malleus Maleficarum2, acel manual înspăimântător, publicat în latină la sfârșitul secolului al XV‑lea și folosit de Inchiziție pentru a arunca pe rug prezumtivele vră­jitoare. Zece ani mai târziu, a prezentat o comunicare despre actele obsedante și exercițiile religioase, în care compara nevroza obsesională cu o „religie privată“. În fine, în 1923, la cererea consilierului aulic Payer Thun, a studiat cazul lui Chris­toph Haitzmann, un pictor bavarez cuprins de convulsii în 1677, la opt ani după ce semnase un pact cu diavolul și vindecat apoi după o exorcizare. În interpretarea lui Freud, diavolul devenise substitutul tatălui, el afirmând că, în realitate, picto­rul, acum fratele Chrysostom, nu fusese vindecat niciodată. În mănăstirea sa din Mariazell, pictorul primea în continuare vizitele Celui Rău imediat ce depășea limita rezonabilă de alcool. În cele din urmă, Freud opunea eșecurilor exorcismu­lui binefacerile psihanalizei și critica practicile religioase de altădată, considerate destul de puțin compatibile cu Aufklärung.

Femeia isterică asociată cu vrăjitoarea, diavolul ca substitut al tatălui lubric, religia ca traducere a unei nevroze compulsive provenind din copilărie sau din noaptea timpurilor: acestea erau cele trei teme cu care Freud voia să abordeze problema. (…)

În „Viitorul unei iluzii“, Freud ataca însăși instituția, religia ca sistem de dominație. În acest fel, îi răspundea lui Romain Rolland, care îi trimisese un exemplar din Liluli, o piesă de teatru, cu următoarea dedicație: „Distrugătorului de iluzii“. În această farsă aristofanică, scriitorul satiriza iluzia, personificată de o tânără fată plină de candoare, care semăna discordia între interlocutorii săi. După ce afirmase din nou că ideea de civilizație depindea de instaurarea unui zid de apărare care să‑i constrângă pe oameni să renunțe la pulsiuni, Freud sublinia fap­tul că înseși ideile religioase, care permiteau ca umanitatea să fie controlată prin constrângere, se dezagregau pe măsură ce știința și raționalitatea le dezmințeau.

Totuși, religia, ca iluzie necesară, nu era obligată să se supună criteriului adevăru­lui, să se confrunte cu proba realității. Ca nevroză infantilă, spunea Freud, într‑o lume copernicană și darwinistă care răsturnase ideea de atotputernicie divină, ea este sortită să fie lăsată în urmă. Venind de la un om care continua să vizi­teze orașele italiene și era profund impregnat de valorile civilizației occidentale, moștenite atât din epoca medievală, cât și din Renaștere, argumentul nu părea a se susține. Cu atât mai mult cu cât între tehnica psihanalitică a mărturisirii și spovedanie existau relații evidente.