Marcat — ca toată generația sa — de faimoasele „drame ale fatalității“, care puneau în scenă povestiri îngrozitoare despre regi, prinți și prințese, pe fondul unor incesturi și paricide, Freud și‑ar fi dorit să fie martorul privilegiat al răului din acele familii, care făcea ravagii la Viena chiar în sânul dinastiei imperiale a Habsburgilor. În spectacolele acelea, de care avea oroare, „destinul“ intervenea sub forma unui deus ex machina, care permitea unui cuplu de tineri striviți de autoritatea paternală să se elibereze de povara unei genealogii mistificatoare.
Cu gândul la una dintre aceste drame și evocându‑și încă o dată copilăria, cu toate sentimentele de iubire față de mama evreică și guvernanta creștină, Freud a avut ideea genială, pe care i‑a comunicat‑o lui Fliess într‑o scrisoare din 15 octombrie 1897, de a compara destinul nevrozaților de la sfârșitul secolului cu cel al unui erou din tragedia greacă: „Fiecare spectator a fost cândva, în germene sau în fantasmă, un Oedip îngrozit de împlinirea propriului vis transpus în realitate, care freamătă adesea în funcție de dimensiunea refulării ce separă starea sa infantilă de cea actuală.“ (…)
Datorită lui Freud, Oedip, acest personaj sfâșietor creat de Sofocle în trilogia dedicată familiei Labdacizilor, a devenit arhetipul nevrozatului modern, prin deturnarea deliberată a istoriei acestui tiran nobil și generos, lipsit de măsură și condamnat de Oracol să se descopere altfel de cum își închipuia că este. El era, într‑adevăr, ucigașul tatălui său (Laios) și soțul mamei sale (Iocasta), dar nu cunoștea identitatea acestui tată și nici nu o dorea pe această mamă, care îi fusese atribuită de cetatea Tebei după ce rezolvase enigma Sfinxului — o enigmă care se referea la cele trei stadii ale evoluției umane (copilărie, maturitate, bătrânețe). Oedip, tatăl și fratele copiilor pe care îi va avea cu mama sa, își va sfârși viața în exil, însoțit de Antigona, fiica sa blestemată să nu procreeze niciodată. Un Oedip care nu are nimic de‑a face cu acel Oedip inventat de Freud, care este vinovat de o dublă dorință: să își ucidă tatăl și să posede sexual corpul mamei sale. (…)
În momentul în care în Europa începeau vaste programe de cercetare, bazate pe studiul faptelor și al comportamentelor, Freud se întorcea deci spre literatură și mitologiile originilor, pentru a da teoriei sale asupra psihismului o consistență care, în ochii contemporanilor săi, nu putea, în niciun caz, să aibă pretenția că ar fi fost una științifică: neaparținând nici psihologiei, pentru că aceasta enumera comportamentele și se voia a fi obiectivă, nici antropologiei, știință care încerca să descrie societățile umane, nici sociologiei, care avea ca obiect de studiu realitățile sociale, nici medicinei, care, de la Bichat, Claude Bernard și Pasteur, definea o normă și o patologie întemeiate pe variațiile organice și fiziologice. Și totuși, el se autointitula inventatorul unei adevărate științe a psyche‑ului.
