Élisabeth Roudinesco: Freud. În vremea lui și în a noastră (1)

La vârsta de treisprezece ani s‑a împrietenit cu Eduard Silberstein, fiul unui bancher evreu de origine română stabilit la Iași, apoi la Brăila, pe Dunăre. Crescut de un tată pe jumătate nebun, aservit ortodoxiei religioase, Eduard aspira spre gândirea liberă. Așa a ajuns să fie prietenul și condiscipolul fiului lui Jacob la Realgymnasium din Viena, apoi la Obergymnasium.

Astfel s‑au înfiripat relații de prietenie între familiile celor doi adolescenți. Anna Silberstein și Amalia Freud mergeau împreună în stațiunea Roznau pentru cure cu ape termale și stăteau de vorbă despre problemele lor domestice, în timp ce băieții, pasionați de literatură, își închipuiau că sunt eroi de roman. Pentru a‑și hrăni și mai bine reveriile, au înființat „Academia castellana“, în semn de omagiu adus scriitorului lor preferat, Cervantes. În acest cenaclu, ai cărui membri erau doar ei doi, plăcerile intelectuale izvorau din libera practică a cuvântului inițiatic. Își scriau unul altuia scrisori în germană și spaniolă, inserând cuvinte care funcționau ca un limbaj codat. Și, pentru a‑și marca venerația față de romanul picaresc, fiecare și‑a atribuit un nume împrumutat din celebrul „Colocviul câinilor“, din Nuvele exemplare.

În această povestire, Cervantes îi aduce în scenă pe câinele Berganza, narator inveterat, și câinele Scipio, filosof cinic și sarcastic, amândoi fii ai vrăjitoarei Montiela, căreia îi datorează uimitoarea capacitate de a diserta pe marginea rătăcirilor sufletului uman. Prin intermediul acestui colocviu, scriitorul face o critică a perversiunilor umane și a nedreptăților epocii sale.

Evident, nu este de mirare că Freud a ales să se numească Scipio, susținând, în ce îl privește, credința în incapacitatea ființei umane de a‑și stăpâni pasiunile. Și totuși, spunea el, ”omul care gândește” este singurul capabil să poată decide: „Este propriul său legiuitor, confesor și judecător.“

Obsedat de timpuriu de o astfel de concepție asupra libertății umane, odată ajuns la adolescență, Freud a avut o atitudine ambivalentă în privința propriei sexualități. Pe de o parte, suferea din pricina frustrărilor impuse de societatea în care trăia, ajungând să le considere ca fiind cauza celor mai sumbre frământări subiective; pe de altă parte, considera exhibiția pulsională drept o sursă de distrugere. De unde și un cult accentuat pentru stăpânirea dezordinilor eului. Preferând juisării corpurilor dorința nesatisfăcută, nu pregeta să rememoreze o scenă din copilărie, când urinase în camera părinților, în prezența acestora: „Din băiatul ăsta n‑o să iasă nimic“, spusese Jacob. Întărâtat de cuvintele lui, Freud s‑a înverșunat, de‑a lungul anilor, să țină evidența tuturor succeselor sale intelectuale, pentru a‑și dovedi că nu va fi niciodată un om de nimic.

Evreu fără Dumnezeu, puritan emancipat, capabil să‑și domine pulsiunile și să critice daunele provocate de puritanism, imaginea pe care a oferit‑o Freud despre el însuși a fost cea a unui rebel echilibrat, pasionat încă din copilărie de misterele și extravaganțele sexualității umane. Întotdeauna se va defini ca un „liberal de modă veche”, având ca sursă Neue Freie Presse, principalul coti­dian al Imperiului Austro‑Ungar, fondat în 1864, la care colaborau intelectuali vienezi eminenți: Hugo von Hofmannsthal, Stefan Zweig, Arthur Schnitzler, Theodor Herzl.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *