Ceau, Cinema!, Timișoara – a șasea ediție. Filme, filme, filme

Festivalul de Film de la Timișoara Ceau, Cinema a mai finalizat cu succes o ediție, a șasea. În cele șase ediții, festivalul s-a consolidat în peisajul manifestărilor de gen, a crescut organic, oferind an de an ediții cu substanță. Deși organizatorii, Lucian Mircu și Ionuț Mareș, și echipa, au pornit acest festival cu prudență numindu-l de ”buzunar”, festivalul a depășit, prin conținut, un ”buzunar festivalier”. Fiecare ediție propune o temă care se susține prin filmele propuse, atât cele din competiție, dar și premiere, retrospective.

Anul acesta, în competiție au fost șase filme, alături de alte filme prezente în festival pe alte secțiuni. Cum un festival te obligă la alegeri pentru că nu poți fi simultan în mai multe locuri, încă nu s-a inventat asta, festivalurile prin definiție propun un ritm de maraton, din lista de competiție am văzut Jumpman/Săritorul, 2018, în regia lui Ivan I. Tverdovsky – un film rusesc cu premii la Karlovy Vary, Chicago, Cootbus sau Istanbul. Un film despre drama unui orfan într-o Moscovă coruptă, un film dramatic, iar rușii se pricep la asta. Spațiul ex-comunist oferă subiecte suculente, iar sufletul rus e dramatic prin definiție, are nevoie doar de o poveste bună și un ochi perfect pentru cameră. Filmul este bun, are poveste, imagine, regizorul mai are însă până să ajungă la desăvârșirea cinematografic-rusescă. Are tot timpul în față, fiind un regizor tânăr, absolvent al Institutului Rus de Cinematografie.

S-a potrivit astfel ca două filme din cele șase văzute, propuse în secțiunea de competiție, să fie cam în aceeași cheie a story-ului filmului rusesc, corupția. Cel de-al doilea film văzut din competiție – Beautiful corruption, 2018, Republica Moldova, al regizorului Eugen Damaschin. Ce filme poți realiza în spațiul ex-comunist dacă nu despre corupție? Și e vital ca regizorii să pună oglinda ficțiunii sau a documentarului pe acest flagel al societății post-comuniste – corupția. În tot acest spațiu ex-comunist recunoști tiparul statului disfuncțional în care supraviețuirea devine artă, în care biografiile se lovesc la un moment dat, inevitabil, de corupție, în care comportamentele suferă mutații, viețiile ajung pe muchie de cuțit, iar filmul din acest spațiu asta arată. De altfel, regizorul Eugen Damaschin s-a ”specializat” pe spoturi despre probleme sociale, filmul prezentat în festival fiind debutul acestuia în lungmetraj. Din distribuția filmului face parte și actorul Valeriu Andriuță care a jucat în După dealuri a lui Cristian Mungiu sau în Ultima zi, de Gabriel Achim. Filmul lui Damaschin respiră chiar dacă povestea e sufocantă, dezvăluind un regizor la primul lungmetraj aflat pe drumul cel bun.

Festivalul a propus în Retrospectiva – Noul Val German pe Wim Wenders, Werner Fassbinder și Werner Herzog, regizori care au redefinit filmul german în anii 70. Văzut  Prietenul meu american, 1977, de Wenders, cu un Dennis Hopper și Bruno Ganz aflați la începutul carierei lor, cu un discurs cinematografic care își păstrează forța și acum, rezistă în timp, filmul parodiază într-o cheie subtilă filmul hollywoodian, clișeele cinematografice, cu rupturi în scenariu atent mânuite parodic-subtil, având și azi o prospețime nealterată de timp.

Focus pe regizorul sârb Zelimir Zilnik, Ceau, Cinema propunând/proiectând Opere timpurii (1968), Kenedi se întoarce acasă (2004) și Serbistan_Jurnal de bord (2015). Zilnik este considerat inițiatorului genului docu-drama. Văzut filmul Opere timpurii, 1968, un film emblemă al Valul Negru Iugoslav, câștigător al Ursului de Aur Berlin în 1969. Privit astăzi, dincolo de stilistica filmului, Opere timpurii relevă un discurs cinematografic/politic curajos în epocă, un discurs extrem de critic într-o Iugolavie în care era posibilă libertatea de expresie spre deosebire de alte țări, cum ar fi România sau Ungaria. Un bloc comunist al sfârșitului anilor 60 când utopia comunistă își arăta fața hâdă, brută, violentă, tancurile sovietice în Ungaria lui 1956 sau Cehoslovacia lui 1968, consecințele politice ale acestor mișcări, dar mișcările studențești din spațiul european. Ideologia marxistă primește prin intermediul celor patru tineri, protagoniștii filmului, o palmă usturătoare,  povestea este un pretext pentru o demonstrație cinematografică a eșecului ideologiei marxiste. Un arc peste timp trasat de acest docu-drama tulburător confirmă vizionarismul regizorului, intuițiile sale.

Mi-am terminat festivalul cu o porție consistentă de film documentar: Cealaltă parte a lucrurilor, Serbia, 2017, r. Mila Turajlic, Valsul Waldheim, Austria, 2018, r. Ruth Beckerman și Timebox, România, 2018, r. Nora Agapi. Documentarul sârbesc este puternic, construit în jurul unei istorii de familie care devine pretext și context al istoriei instaurării comunismului și a consecințelor în viețile oamenilor – naționalizările din anii 50, traiul la comun, comunismul, istoria unei familii și cum regimul Milosevici a prăbușit economic, politic și social, o țară, a contextului geopolitic complicat, a războiului, a rănilor lăsate de istorie. Documentarul este remarcabil construit.

Tot în cheie istorică, documentarul lui Ruth Beckerman prezintă o Austrie a anilor 70 – 80 nevindecată de traumele Celui de Al Doilea Războiului Mondial, cu un personaj politic care candidează pentru postul de președinte al țării,  deși a fost unul dintre ofițerii SS direct implicat în mașinăria de război nazistă. Radiografia pe care o face Ruth Beckerman, ea însăși în dublu rol de cameraman și protestatar, este remarcabilă prin felul în care surprinde societatea austriacă captivă, fascinată de personajul fost ofițer SS. Ceea ce tulbură este felul în care, deși opinia publică află prin intermediul mass-media, al protestelor de stradă, despre trecutul tenebros al candidatului la președenție, cu toate aceste Waldheim este ales cu peste 52%, fiind președinte al Austriei în perioada 1986 și 1992. Documentarul este povestea care demonstrează felul în care răul se banalizează tocind sensibilitățile, felul în care războaiele pe de-o parte devoalează natura abisală a răului, dar și natura umană contradictorie. Și mai înțelegi ceva: cât de fragilă este natura umană, cât de ușor-manipulabilă, că este nevoie de timp până corpusul social reacționează, este nevoie de curaj pentru a privi oglinda adevărului. E un tipar aici, îl regăsești și în fostul bloc comunist, în țările Europei de Est, precum în filmul Cealaltă parte a lucrurilor, sau și mai concret, în România ultimelor cicluri electorale. Maniera regizoarei Ruth Beckerman este una extrem de personală, nefiind doar regizoar, cameraman, ci și personaj, combinând imagini de arhivă, materiale de televiziune și material video filmat relaționând direct cu povestea. Filmul a fost premiat anul trecut la Festivalul de la Berlin.

Filmul care a încheiat pentru mine festivalul la Timișoara  a fost Timebox-ul Norei Agapi, în vreme ce la Gotlob – Lemonade, 2018, în regia Ioanei Uricaru, cu actrița Mălina Manovici. Timebox-ul văzut în sala Teatrului Maghiar, în prezența autoarei și a personajului principal-tatăl Ioan Matei Agapi, este povestea emoționantă a fotografului charismatic posesor al unei colecții impresionante de filme de 16 mm care documentează aproape cinci decenii de istorie a României, cea mai mare colecție privată de 16 mm, este povestea emoționantă a unei biografii, și personale și de țară, documentată de Agapi, este povestea tulburătoare de viață a unui om preocupat de fotografie-film, nepreocupat de a-și aranja o situație locativă, trezindu-se evacuat de autorități din apartamentul care inițial fusese atelier, loc-școală de predare a fotografiei, loc devenit locuință timp de decenii. Nora Agapi filmează toate acestea, viața intervenind și  schimbându-i poveste inițială pe măsură ce materialul documentar se adună în patru ani. E o manieră tulburătoare în care regizorul devine personaj, tulburătoare prin felul în care interacțiunea dintre cele două personaje atinge temperaturi înalte prin intensitatea trăirii unor evenimente de viață, tulburătoare prin felul în care uneori povestea e atât de intensă încât ai sentimentul că nu mai există camera, nici pentru privitor, nici pentru protagoniști. Filmul folosește tăietura montajului cu imagini alb-negru filmate de Ioan Agapi, cu imagini alb-negru din arhiva familiei, dar și peliculă de 16 mm cu imagini istorice, cu un Ceaușescu aflat în vizită de lucru la Iași, cu un Ion Iliescu comunistul venind în vizite de lucru, dând direcții folosind o gestică tipică și ridicolă, o întreagă butaforie comunistă, un amestec paradoxal de falsitate și candoare a unui timp trecut. Mecanicitate teatrală surprinsă de Ioan Agapi pe pelicula de 16 mm. Cu toată această bogăție arhivistică remarcabilă, pagini de istorie, din film aflăm, dar și din declarațiile autoarei filmului în discuția de după proiecție, afalăm  că nu există niciun interes pentru această valoroasă arhivă, că autoarea și-a propus, și filmul reușește asta, să ridice și această problemă a cazurilor și evacuărilor sociale. Filmul a fost prezent la numeroase festivaluri, precum Festialul Internațional de Film Documentar de la  Jihlava, premiat pentru pentru cel mai bun film documentar în competiția Between the Seas, dar și la Festivalul de Film Astra Sibiu sau One World.

Ce am ratat din Ceau, Cinema? Am ratat premiera documentarului Superhombre, semnat de Lucian Mircu și Mircea Gherase, un film despre alipinistul Horia Colibășanu, documentar care a umplut Grădina de  vară a Cinema Capitol, aplaudat la scenă deschisă. Se anunță a fi un film de festival. Am ratat documentarele lui Dobrivoie Kerpenisan, Legea lui Ioan, 1993, laureat la Festivalul Internațional de Film de la Oberhausen, realizat pe 16 mm, călătoria regizorului înapoi în satul natal din România, o țară proaspăt ieșită din comunism, și Călătorul în timp, 1995, tot pe 16 mm. Am ratat  Arestul lui Andrei Cohn și Apusul, lui Laszlo Nemes, regizorul care a făcut tulburătorul Fiul lui Saul, cel mai dur și mai emoționant film despre Holocaust. În Apusul joacă și actorul român Vlad Ivanov aflat la festivlul de la Timișoara în calitate de membru al juriului, alături de actrițele Mălina Manovici și Maria Drăguș. Răsfoind catalogul festivalului îmi dau seama că am ratat tot ce nu am văzut, dar mi-am îmbogățit zestrea cinefilă cu tot ceea ce am văzut. Aceasta e frumusețea unui festival – rămâi cu tristețea după ceea ce nu ai reușit să vizionezi, dar pui de lista de văzut filmele pe care le-ai ratat, rămâi cu filmele văzute, cu întâlnirile deja avute, cu sesiunile de Q/A. Până la următoarea ediție Ceau, Cinema!, un festival care nu se ratează la Timișoara.

 

Ce spun organizatorii:

Cum a fost a șasea editie?

 

Ionuț Mareș, co-organizator, curatorul competiției Ceau, Cinema:

Cred că a fost o ediție reușită. Am avut cele mai multe proiecții – peste 30, în doar patru zile de festival – și cei mai mulți spectatori de până acum – peste 3.500. Eu și cu Lucian am încercat să facem un program echilibrat și diversificat și sperăm că s-a văzut acest lucru. Am combinat noul cu clasicul, ficțiunea cu documentarul, dar și filme provocatoare cu filme mai de public. Iar invitații, și în special cei trei actori din juriu (Vlad Ivanov, Maria Drăguș și Mălina Manovici), au fost grozavi – dovadă stau discuțiile pe care le-au avut cu spectatorii. Bineînțeles, partea tehnică încă nu e chiar la nivelul dorit, dar sperăm că odată cu finalizarea proiectului de cinema de artă din Timișoara, în doi-trei ani, vom schimba această situație. Apoi, rămâne mereu o provocare să aduci filme bune și invitații potriviți și să strângi fondurile necesare. Vom continua, pentru că Ceau, Cinema! dă dependență.

 

Lucian Mircu, co-organizator:

Partea de organizare a fost la fel de laborioasă ca în fiecare an, dar parcă anul acesta am simțit că vin spre noi mai multă dragoste și mai mult interes ca până acum. Începând cu invitatii noștri, care s-au arătat foarte generoși. Minunații actorii din juriu (Mălina Manovici, Maria Drăguș și Vlad Ivanov) regizorul-cult Zelimir Zilnik, revelația Dobrivoie Kerpenisan, documentarista Nora Agapi și tatăl ei, coordonatorii Atelierului Ceau, Cineva (Alina Grigore și Robi Urs),toți au contribuit la atmosfera relaxată a festivalului și la câteva întâlniri emoționante și speciale. Echipa de voluntari a fost și ea la înălțime. În ciuda subfinanțării de care suferă sectorul independent,

am primit susținere de la mulți parteneri culturali precum și de la alte festivaluri. Publicul a venit la filme (unii chiar de departe, București sau Dresda), s-a declarat mulțumit si este co-autorul acestei ediții.

Î: Ați avut parte de o premieră la Superhombre cu grădina plină. Când vor mai avea ocazia timișorenii să vadă filmul vostru? 

Într-adevăr, a fost o primă proiecție de vis pentru documentarul nostru. Am avut un public foarte cald, care a reacționat peste așteptările noastre, ceea ce ne dă curaj în continuare. După reacțiile primite, se pare că Superhombre are potențial de public.

Ne-am bucurat să-l putem prezenta mai întâi la Timișoara, acolo unde a fost produs și, în bună parte, filmat. A fost și o sesiune memorabilă de discuții după film, cu alpinistul Horia Colibășanu în mare formă. Noi abia ce am finalizat documentarul. Acum urmează o perioadă în care încercăm să îl înscriem la cât mai multe festivaluri și vedem ce parcurs va avea în acest circuit. Apoi, în iarnă vom pregăti o lansare națională și, desigur, filmul se va întoarce și la Timișoara. Soarta unui film documentar, într-o țară ca România cu puține cinematografe, e greu de anticipat. Va fi decisiv, ca întotdeauna, gradul de interes al publicului.

trailere FILME FESTIVAL:

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *