Anchetă la Securitate

Tipologia anchetei a fost similară pentru toate femeile intervievate de mine: în timpul nopţii, obligate să privească fără încetare spre o lampă orbitoare, fără vreun moment de pauză când ar fi putut să-şi întoarcă privirea, forţate să scrie iarăși și iarăși declaraţia de „culpabilitate”. Uneori erau bătute, aşa cum a fost cazul doamnei Teodora H., de cele mai multe ori erau bruscate şi insultate.

Doamna Alexandra G. descrie această perioadă ca fiind cea mai dificilă comparativ cu celelalte etape ale represiunii: A fost o perioadă foarte obositoare, mai întâi pentru că mi se luaseră ochelarii, şi eram mioapă, cu o miopie foarte avansată… Mi se dădeau ochelarii doar în timpul anchetei, erau la anchetator şi mi-i dădea doar când trebuia să semnez declaraţia… O altă dificultate, mai în primele luni, ținea de faptul că eram scoasă noaptea la anchetă. În timpul zilei nu aveam dreptul să mă sprijin de nimic, și nici să mă lungesc. Aşteptam stingerea de la ora zece ca să mă aşez, dar tocmai atunci mă chemau pentru anchetă. Mă aduceau din nou în celulă cu câteva minute înainte să sune trezirea la ora 5 dimineaţa, iar asta a durat săptămâni întregi, nu ştiu precis cât…

Privarea de somn a deţinutelor era o formă foarte răspândită de tortură în închisorile comuniste din România, cu rezultate foarte bune. După nopţi şi nopţi fără somn şi orbite de lampă, doamnele (și domnii, de altfel) semnau declaraţia cerută şi recunoşteau orice vină inventată de torţionari.

Interogatoriile colaboratoarelor mele au durat de la câteva săptămâni la mai mult de un an. În timpul derulării anchetei, femeile erau obligate să stea în celule doar  pe marginea patului fără să se sprijine de ceva. Le era interzis chiar și să stea lipite de perete sau într-un cot. În această perioadă, deținutele stăteau fie singure în celule, fie cu una sau mai multe persoane. Doamna Irina B. îşi aminteşte: Celula mea avea patru paturi, dar n-am fost niciodată patru. Când am ajuns la Uranus în celula în care trebuia să stau, am găsit o altă femeie, Georgiana, o actriţă, puţin mai în vârstă decât mine. Făcea parte din „lotul turcesc”, un lot de persoane mondene. Actriţă fiind, cunoştea multe versuri şi recita poezii. Apoi au adus în celula noastră o ţărancă amuzantă, din Banat. Era o fată destul de inteligentă, dar foarte ignorantă. Nu ştia nici ce e aceea o periuţă de dinţi. Când a plecat şi ea, au adus o sârboaică, acuzată de spionaj în favoarea lui Tito. Era distantă și chiar a refuzat să ne spună motivele pentru care fusese închisă. O altă sârboaică a venit după ce „spioana lui Tito” a plecat.

În majoritatea cazurilor, echipele de torţionari erau formate din două tipuri de anchetatori: cel bun şi cel rău, bruta şi rafinatul, incultul şi intelectualul. Era o joacă cu sentimentele celor persecutați, care pendulau între speranţă și disperare. Doamna Alexandra G. îşi aminteşte că: în timpul anchetei, era un anchetator bun care se purta destul de bine cu mine. Uneori apărea și cel rău. Era mai în vârstă şi mai răutăcios. Nu am fost bătută şi nici măcar atinsă în timpul anchetei! Tortura pentru mine a fost lipsa somnului şi absenţa ochelarilor mei. Mă simțeam foarte vulnerabilă.

Odată încheiată ancheta, „bandiţii” – cum îi numeau torţionarii – primeau „privilegiul” de a avea „pat permanent” şi „aer”, aşa cum îşi aminteşte doamna Aurora D.: „pat permanent” însemna că puteai sta lungit în timpul zilei, în timp ce „aer” însemna că aveai dreptul să te plimbi într-o celulă fără acoperiş timp de o jumătate de oră pe zi.

Perioada anchetei efectuate de Securitate este rareori descrisă în amănunt de doamnele intervievate de mine. Una dintre ele, deşi a fost bătută, a refuzat să îmi povestească cum a fost. Mi-a arătat doar mâna ruptă și semnul vizibil încă după o jumătate de secol. O alta mi-a spus că a fost torturată printr-o metodă destul de răspândită, dar a refuzat să o descrie. Umilința, frica și angoasa resimțită încă și-au pus amprenta asupra capacității de a povesti această experiență. Totuşi, rememorând această perioadă, doamnele mele mi-au transmis că au încercat să se pregătească și să reziste ”călăilor” care voiau să le distrugă nu doar fizic, ci mai ales mental.

2 Comentarii

  1. Mircea M. Cociu says:

    Excelent! Mai există o speranță!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *