T. O. Bobe -Cartea neisprăvirii

Într-o zi, domnului Teo îi vine ideea de a scrie o carte pornind de la principiul întâmplării, pe care s-a întemeiat mișcarea Dada: să deschidă în fiecare zi DEX-ul, să pună aleatoriu degetul pe un cuvânt, și până seara să scrie o povestire inspirată de el. Cartea ar trebui terminată în termen de aproximativ două luni, numai că, la zece zile de când o începe, domnul Teo nu mai poate să scrie.

Cartea neisprăvirii surprinde lupta cu literatura, cu procrastinarea, cum se nasc și se dezvoltă ideile domnului Teo, alter ego-ul autorului. Încă de la primele pagini te cucerește poezia vieții de zi cu zi, a ritualului – un colaj între viața domnului Teo și cărțile pe care le-a scris sau ar vrea să le scrie.

Este o carte care face trimiteri mai mult sau mai puțin transparente la câțiva dintre marii autori ai lumii: J.L. Borges, Shakespeare, Enrique Vila-Matas și Orhan Pamuk. Amuzantă și gravă totodată, Cartea neisprăvirii devine o reflecție despre literatură și rostul ei, dar și despre risipa de viață și dedublarea pe care le presupune.

Cartea neisprăvirii e un fel de Being T.O. Bobe.

Cartea neisprăvirii va fi lansată miercuri, 31 iulie, ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cișmigiu.

„O carte nu-i altceva decât o înșiruire de cuvinte, de paragrafe, de întâmplări din viețile altora, fie ei adevărați, în carne și oase, fie închipuiți, iar cuvintele și paragrafele și oamenii ăștia sau zebrele sau pinguinii nu fac altceva decât să pozeze, să înregistreze ceva ce există undeva în stimatul cititor și depinde de el dacă e acasă sau nu pentru o carte sau alta, depinde de el dacă-i deschide ușa și o lasă să-i înregistreze sau nu consumul de energie electrică, depinde de el dacă în timp ce citește i se zbârlește părul pe mâini dintr-o cauză sau din alta ori dacă își zice ia mai lasă-mă, frate, cu prostiile astea ori dacă își aduce aminte de mirosul pielii bunicii atunci când se apleca pe deasupra lui să mai îndese bucățica de cașcaval în marginea mămăligii ori dacă citind își proiectează un viitor fericit cu femeia sau cu bărbatul cu care în urmă cu trei zile a împărțit o conservă de ton în ulei și o bere.“ T.O. BOBE

T.O. BOBE s-a născut în 1969 la Constanţa, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti și a fost magaziner în portul Constanţa, secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune, copywriter, iar în prezent este scriitor liber-profesionist. Volume individuale: Bucla (Univers, 1999; Humanitas, 2015), Darul lui Moş Crăciun (Humanitas, 2003, 2011, 2017), Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (Polirom, 2004, 2007; Humanitas, 2011), Centrifuga (Polirom, 2005), Contorsionista (Humanitas, 2011). A participat la mai multe volume colective și este prezent în antologiile Experimentul literar românesc postbelic (Paralela 45, 1998), Best Of. Proza scurtă a anilor 2000 (Polirom, 2013), 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română(Nemira, 2016). Volumul Bucla a fost tradus în limbile germană și engleză, iar fragmente din Cum mi-am petrecut vacanța de vară și Contorsionista au apărut în reviste sau antologii în engleză, germană, franceză, polonă, croată.

 

Fragment

 

Așadar, s-ar fi cuvenit să înceapă să scrie așa cum se antrena orice sportiv, să mâzgălească inițial în fiecare zi măcar o pagină sau o jumătate de pagină, fără să-și propună să facă nimic deosebit, doar așa, ca să-și reintre în mână, și abia după ce-și reintra în mână să se apuce propriu-zis să scrie ceva, dar ceva care să nu-i ceară o concentrare deosebită, să nu fie intens, ci mai degrabă o proză de-aia leneșă, ticăită și lungă, ca să se obișnuiască să se așeze în fiecare zi la masa de lucru și să croșeteze la ea câteva ore zi după zi, așa cum auzise că fac mai toți scriitorii adevărați, așa cum citise el prin niște interviuri că făceau și domnul Mario Vargas Llosa, și domnul Orhan Pamuk și mai era încă un domn, tot unul dintre ăștia care veniseră la București și fuseseră întrebați cum scriu și dacă au tabieturi și răspunsese la fel, că stă câteva ore pe zi la masă și scrie, incredibil ce lapsus avea, și doar îi știuse odată pe toți, era sigur că nu erau doi, erau trei. Rushdie e, mă, îi venise până la urmă, domnul Salman Rushdie, dar, în fine, poate că el nici nu putea să iasă prea mult pe afară, că îl vânau ăia prin toată lumea, era normal să stea în casă și să scrie, că altceva ce să facă? În mod obișnuit, domnul Teo nu era un tip invidios, nu-l mânca pizma dacă altcineva avea niște blugi mai șmecheri decât ai lui sau niște bicepși mai dezvoltați sau un model de imprimantă mai performant, însă pe ăștia trei, pe domnii Mario, Orhan și Salman îi invidia sincer și din toată inima și fără nici o remușcare, și nu pentru premiile lor literare, nu pentru faimă sau pentru că ar fi vândut mai multe exemplare din orice căcat ar fi scris, presupunând că s-ar fi apucat vreunul să scrie căcaturi, nici măcar pentru că scriau mult mai mișto decât el, dar nu se putea abține să-și bage în gât unghiuța pentru că aveau atâta răbdare să stea zi de zi și să pritocească încetișor la câte-o carte, pagină după pagină, rând după rând și nu se plictiseau de ea până n-o terminau și nu le venea să facă orice altceva, să se angajeze tehnicieni la vreun club de karaoke sau să care fân la vreun padoc. Nu putea înțelege deloc cum domnul Orhan zisese că nu vrea să se plimbe prin oraș, prin București, când venise prima dată aici, și că el mort-copt trebuie să stea nu știu câte ore în camera lui de hotel, că are de scris zilnic, așa are programul și, în afară de chestiile oficiale pentru care se angajase, voia doar să fie lăsat în pace să-și vadă de ale lui. Sau poate nu domnul Orhan zisese asta, ci altul, dar nu conta cine, ideea era că cum să mergi tu prima dată într-o țară străină și într-un oraș în care n-ai mai fost până atunci și să nu vrei să te plimbi?

De fapt, domnul Teo nici nu credea că e adevărat, nici nu era convins că domnul Orhan, dacă presupunea că el zisese asta, n-a coborât deloc din hotel, că a stat acolo, poate la Intercontinental sau în altă parte și și-a ascuțit toată ziua creioanele sau și-a pus cerneală în vreun stilou Parker, că sigur nu scria cu un Poenari, și a făcut ore în șir bastonașe, cârlige și bucle. Mai degrabă era convins că voise să scape de ăștia care l-ar fi însoțit peste tot și ar fi vrut să-i arate ce e mai specific și mai pitoresc și l-ar fi asasinat cu admirația lor și ar fi găsit în fiecare coadă de câine vagabond din București vreo asemănare cu opera maestrului și i-ar fi citat lui din sine, arătându-i potaia, da, sigur așa trebuie să fi fost, i s-o fi întâmplat omului și prin alte colțuri de lume, că doar ospitalitatea e peste tot cam la fel în astfel de cazuri, îl iei pe stimatul scriitor de la hotel și, până seara, când are de susținut o lectură, îl duci pe bulevardul cutare și-i povestești despre 28 de nume celebre de la tine din țară care s-au plimbat pe acolo sau îi arăți clădirea cutare și îi spui cine a proiectat-o, cine a fost inginerul care a construit-o, cine a fost primul proprietar și la ce distanță de clădirea aia îi făcuse o casă amantei lui, îi spui cine s-a pozat în fața clădirii ăleia 50 de ani mai târziu și cum inițial la parter a fost o cofetărie, iar pe urmă o mercerie, iar acum, iată, e un sex shop, îi mai arăți șase statui, dintre care două ecvestre, două bust, una alegorică și una de grup, iar în fața uneia dintre ele îi ții un scurt curs de istorie, în care dai doar câteva detalii despre disproporția de forțe dintre ai noștri și inamic, disproporție suplinită de abilitățile strategice și de capacitatea de sacrificiu, pe urmă, pe la 15.30, îl duci să ia prânzul într-un restaurant cu specific local și inviți la masă și doi scriitori care să-i țină companie și să-l întrebe din cărțile lui și să-i vorbească despre cărțile lor și să-i lase câte un exemplar din ele, în ideea că poate cândva o să învețe limba și o să vrea să le răsfoiască.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *