O jumătate de zi în Uruguay

Uruguay. După ce am acceptat invitația Ministerului Culturii din Argentina de a merge la Buenos Aires la sfîrșitul lui 2018, am început să caut informații de toate felurile despre orașul pe care urma să-l vizitez. Am citit cărți de călătorie, am studiat atlase geografice, am răsfoit enciclopedii, dar am revenit și la scriitorii mei argentinieni preferați, recitind descrierile lor despre Buenos Aires. N-am neglijat nici blogurile americane, franceze, italiene, spaniole sau portugheze peste care am dat după o căutare pe Google, încercînd să găsesc diverse informații care ar fi putut să-mi fie utile. Mi-a atras imediat atenția sugestia unui călător francez, el insista că aceia care ajung la Buenos Aires trebuie să vadă neapărat orașul uruguayan Colonia del Sacramento, aflat la doar 50 de kilometri în linie dreaptă de capitala argentiniană, peste Rio de la Plata. Continuînd căutările, am descoperit că există un ferry-boat care parcurge distanța dintre cele două orașe în mai puțin de o oră. Începînd să citesc despre Colonia del Sacramento, am remarcat că este cel mai vechi oraș din Uruguay, fiind  întemeiat de portughezi în 1680, și că întregul cartier istoric al orașului a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO în 1995. După ce am văzut și cîteva fotografii din Colonia, așa cum am aflat că este numit în mod familiar orașul de către argentinieni și uruguayeni, am hotărît să-mi folosesc ziua liberă de la Buenos Aires pentru a-l vizita.

Vorbind cu prietenii mei argentinieni despre proiectul călătoriei la Colonia, am primit o informație care m-a mirat și mi-a întărit decizia de a merge în Uruguay, însă care avea să se dovedească, pînă la urmă, inexactă. Ei mi-au vorbit elogios despre Colonia, m-au încurajat să-l vizitez și mi-au spus că, deși are doar în jur de 20 000 de locuitori, este al patrulea cel mai mare oraș din Uruguay. Aveam să constat însă, citind un ghid turistic chiar într-o librărie din Colonia, că orașul e abia pe locul 19 într-un clasament al celor mai populate așezări uruguayene, după Montevideo, Salto, Ciudad de la Costa, Paysandú, Las Piedras, Rivera, Maldonado, Tacuarembó, Melo, Mercedes, Artigas, Minas, San José de Mayo, Durazno, Florida, Barros Blancos, Ciudad del Plata și San Carlos. Din primele 10 orașe ale Uruguayului, doar două au peste 100 000 de locuitori, Montevideo (1 330 000) și Salto (110 000), și doar alte șapte au peste 50 000 de locuitori. Uruguay-ul e o țară mică, cu o populație de doar 3 000 000 de locuitori, strivită între doi giganți, Brazilia și Argentina, însă care a reușit să-și păstreze independența grație unei moderații care s-a transformat adesea în înțelepciune și i-a permis să devină, după numeroase frămîntări și convulsii, probabil cel mai democratic stat din America de Sud.

Prietenul meu Tomás Abraham, remarcabilul filosof argentinian născut în 1946 la Timișoara, a propus să mă însoțească în scurta mea călătorie în Uruguay, mărturisindu-mi că avea la cîțiva kilometri de Colonia o casă cumpărată în urmă cu 35 de ani unde se retrăgea aproape la fiecare sfîrșit de săptămînă sau atunci cînd avea nevoie de liniște ca să termine de scris o carte. Am acceptat cu mare plăcere, bănuiam că Tomás avea multe de povestit despre oraș și istoria lui. Aveam să constat că nu m-am înșelat deloc, iar în timpul petrecut în ferry-boat-ul Buquebus și apoi la Colonia am aflat o grămadă de lucruri fascinante pe care mi-ar fi fost imposibil să le descopăr pe cont propriu.

Borges și Sábato. Traversarea estuarului Rio de la Plata n-a fost deloc spectaculoasă, ne aflam într-un mastodont plutitor cu peste 1000 de oameni și cîteva zeci de mașini, iar apele pe care le lăsam în urmă păreau murdare și pline de mîl. Monotonia acestei înaintări îi făcea pe cei mai mulți dintre pasageri să moțăie, așa cum se întîmpla și în vremea studenției mele cu aproape toți călătorii din trenurile dintre Arad și Timișoara. Și fiindcă nu era nimic de văzut, l-am ascultat cu multă plăcere pe Tomás, pe care l-am rugat să-mi povestească despre întîlnirile lui cu Borges și cu Sábato de la începutul anilor 80.

În 1983, Argentina abia ieșise din înfiorătoarea dictatură militară care transformase țara într-un imens spațiu al monstruozităților și ororilor, riscînd să distrugă orice idee de solidaritate și coeziune. Societatea era scindată și dezarticulată și persista un puternic sentiment de neîncredere. Tînăr profesor, Tomás încerca tocmai să le redea încrederea studenților săi atît prin comentarea marilor texte clasice ale filosofiei cît și prin tentativa de a le propune modele contemporane în carne și oase, personalități argentiniene cu notorietate mondială care nu plecaseră în exil și trăiseră alături de ei toate nenorocirile din cei șapte ani de dictatură. A încercat astfel să intre în legătură cu intelectualii pe care îi admira cel mai mult în acel moment, Borges și Sábato, pentru a-i invita să susțină cîte o conferință în fața studenților săi. Spre mirarea lui, amîndoi au fost de acord să le vorbească studenților, impresionați, probabil, din cîte am putut să deduc, și de entuziasmul contagios de care dădea dovadă.

Borges a acceptat să vină la universitate, dar i-a pus o singură condiție : „Vin dacă nu trebuie să iau masa de prînz singur”. Evident, Tomás n-a avut nimic împotrivă, așa că, înainte de conferință, au mers împreună la un restaurant aflat într-o zonă mai liniștită. Borges mînca doar lucruri foarte moi (Tomás nu mi-a spus dacă o făcea pentru că așa se obișnuise sau pentru că avea probleme cu dantura), a comandat un terci de porumb cu lapte, iar ca desert o portocală. Lăsînd să se simtă puțină emoție, Tomás mi-a spus : „Știi doar, Borges era orb, așa că am fost nevoit să-l hrănesc ca pe un bebeluș”. Apoi, trecînd mai departe, mi-a povestit că întreaga conversație cu Borges a fost extrem de interesantă, iar asta nu numai fiindcă Borges era plin de imaginație  și dovedea o erudiție copleșitoare, ci și pentru că era foarte politicos și, în același timp, extrem de autoironic.

Ajunși la Universitatea din Buenos Aires, aveau să descopere un amfiteatru înțesat de lume. Peste 2000 de oameni veniseră să-l asculte pe Borges, însă nu toți îi erau favorabili, fiindcă destui îi reproșau pozițiile în favoarea dreptei latino-americane, precum și sprijinul pentru generalul Pinochet. Borges era, însă, un seducător : a vorbit cu atîta eleganță și empatie, a răspuns celor mai ostile întrebări cu atîta delicatețe încît, în cele din urmă, publicul a fost cucerit, iar la final a fost aplaudat minute în șir, asemenea unui mare actor.

Întîlnirea cu Sábato avea să decurgă altfel. În perioada aceea, scriitorul fusese numit președinte al Comisión Nacional de la Desaparición de Personas (CONADEP), comisia însărcinată să ancheteze abuzurile din timpul dictaturii militare. Comisia lucra la raportul Nunca Más care avea să fie prezentat în 1984, radiografiind cu exactitatea amploarea ororilor comise între 1976 și 1983. Ca președinte al CONADEP, Sábato dobîndise o imensă notorietate, mult mai importantă decît aceea pe care i-o adusese opera lui de scriitor, era mereu invitat la televiziune și i se solicitau permanent interviuri pentru cele mai importante ziare latino-americane. Tomás a fost surprins că Sábato a acceptat imediat invitația pe care i-a adresat-o și nu s-a gîndit deloc că lucrurile ar fi putut lua o întorsătură neplăcută. În ziua stabilită, l-a întîmpinat în fața Universității din Buenos Aires și s-a pregătit să-l conducă spre amfiteatrul în care urma să aibă loc conferința, anunțîndu-l că era așteptat de cîteva mii de oameni. Auzind că trebuie să vorbească în fața unui amfiteatru plin ochi, Sábato s-a dat cîțiva pași în spate, parcă năucit, și a refuzat să intre în universitate. Tomás nu mai înțelegea nimic. Sábato a pretextat că, atunci cînd a acceptat invitația, a crezut că va trebui să vorbească în fața unui grup restrîns de cercetători și că nu și-a închipuit că va trebui să se afle în fața a mii de oameni. În timp ce-l ascultam pe Tomás, eram convins că Sábato suferea de o formă de agorafobie și a fost îngrozit de ideea că trebuie să vorbească în fața atît de multor oameni. Însă, după ce Tomás a continuat, am înțeles că motivul era cu totul altul : Sábato era îngrijorat că dacă se va afla că a susținut o asemenea cofnerință, va fi asaltat de zeci și zeci de solicitări similare, iar cunoscuții lui pe care îi refuzase deja se vor supăra. Situația părea fără ieșire, Tomás insista că oamenii așteaptă, iar Sábato refuza să intre în universitate. Pentru a detensiona situația, Tomás a propus să meargă împreună să bea o cafea. Probabil că doar hazardul a făcut ca în apropiere să se găsească tocmai o cafenea pe nume Psicosis… Au intrat și au rămas acolo circa o jumătate de oră. Cu un calm incredibil, Tomás l-a liniștit pe Sábato, l-a asigurat că nu va spune nimănui despre conferință și că nu se va afla nimic. În cele din urmă, Sábato s-a lăsat convins, a intrat în universitate și a ținut o conferință fulminantă despre asaltul demonic îndreptat împotriva Argentinei. Publicul, subjugat de convingerea oratorului, aproape a înghețat de spaimă. Tomás a răsuflat ușurat.

Colonia. După ce am coborît din Buquebus, am mers la un garaj din apropiere în care se afla mașina lui Tomás din Uruguay, o Toyota potrivită atît pentru drumuri proaste cît și pentru transportul animalelor. Am urcat în ea și am făcut un rapid tur al orașului, oprind apoi ca să ne plimbăm prin centrul istoric. Tomás mi-a povestit despre trecerile repetate ale acestui teritoriu de sub o stăpînire sub alta : întemeiat de portughezi în 1680, a fost cucerit la doar cîteva luni după aceea de către spanioli, iar în1681 le-a revenit din nou portughezilor. Cucerit din nou de către spanioli în 1705, a rămas în stăpînirea acestora pînă în 1714, cînd le-a fost restituit portughezilor. Portughezii au deținut controlul asupra zonei pănă în 1762, cînd spaniolii au cucerit-o din nou. A rămas posesiune spaniolă doar pînă în 1763. Portughezii au stăpînit-o apoi pînă în 1777. Din 1777 pînă în 1811 a fost iarăși posesiune spaniolă. Din 1811 pînă în 1817 a fost stăpînită din nou de portughezi. Din 1817 pînă în 1828 a fost posesiune braziliană. Din 1828 a devenit parte a teritoriului uruguayan. Portul din Colonia era socotit de importanță strategică și asta explică numeroasele încercări ale spaniolilor de a cuceri zona. În plus, cîtă vreme el le aparținea portughezilor, era folosit atît de către aceștia cît și de către englezi pentru a face contrabandă tocmai în teritoriile spaniole de dincolo de Rio de la Plata, care corespund Argentinei de acum.

Orașul așa cum poate fi văzut astăzi a fost refăcut în urma unor lucrări de reconstrucție care au avut loc între 1968 și 1972. Înainte de intervenția autorităților din Uruguay, totul era în ruină și nimeni nu mai voia să locuiască în zonă. Însă de îndată ce orașul și-a recăpatat farmecul, s-a transformat în locul preferat al intelectualilor și artiștilor de la Buenos Aires și Montevideo, care și-au cumpărat case și ferme la Colonia. Argentinienii sînt prezenți însă în număr mai mare aici pentru că orașul e la doar 50 de kilometri de Buenos Aires, pe cînd pînă la Montevideo sînt 175 de kilometri. Prețurile au crescut mult mai ales în ultimii 10 ani, iar casele care erau veritabile chilipiruri în anii 80 și 90 se vînd acum pentru sume considerabile.

Orașul e liniștit, dominat de o oarecare lentoare și gîndit în actuala lui configurație pentru a răspunde nevoilor turiștilor. Vezi peste tot case de schimb valutar, magazine cu suveniruri, magazine de marochinărie, magazine care vînd ustensilele indispensabile pentru prepararea vestitului mate, restaurante, cafenele, mici galerii de artă, consulatul argentinian și consulatul portughez, dar și un cochet centru cultural găzduit în spațiul regîndit și reamanajat al unei foste fabrici de săpun, gelatină și fum negru. Casele sînt mici, delicate, îți dau o senzație de intensă familiaritate care te împinge parcă să bați la ușă și să intri fără să mai aștepți vreo încuviințare. În jurul lor, peste tot unde există un pic de spațiu, copaci, arbuști, flori, astfel încît aerul e plin de miresme care te însoțesc oriunde te-ai duce. Nu lipsesc nici păsările : potrivit unui ghid local, pe care l-am auzit din întîmplare vorbindu-le unor turiști francezi, în zonă se găsesc 250 de specii, ceea ce ar explica  trilurile de diverse intensități de care ai parte în toate colțurile orașului.

Străzile din partea veche a orașului, care dau parcă toate spre apă, spre Rio de la Plata, au caldarîmul făcut din pietre de rîu de dimensiuni inegale, așa că doamnele care vor să poarte tocuri la Colonia se află în mare dificultate, sînt nevoite să umble desculțe măcar pe ulițele mai abrupte, dacă nu vor să rămînă fără pantofi la drumul de întoarcere spre Buenos Aires sau Montevideo. Poți să vezi mașini vechi, din anii 40 sau 50, cum probabil că se mai găsesc doar la Havana, folosite pe post de reclame pentru restaurantele cele mai scumpe, tufe de bougainvillea, dar și un schelet de balenă uitat parcă de capriciile unui naturalist amator într-o curte părăsită. Orașul are și un vechi far, adăpostește ruinele fostei case a guvernatorilor, dar și poarta de intrare a așezării din secolul al XVII-lea, precum și o parte a fortificațiilor ce aveau rolul de a-l proteja pe vremuri de atacurile venite dinspre estuar.

Potențialul cinematografic al orașului nu e de ignorat și se pare că au existat cîțiva regizori care s-au gîndit să-l exploateze. María Luisa Bemberg a turnat aici De eso no se habla (1993), Eduardo Mignogna – El Faro (1998), iar Ariel Broitman – La vida anterior (2013). Plimbîndu-mă pe lîngă far, am încercat să mi-l închipui pe Mastroiani, venit aici pentru De eso no se habla, scrutînd cu privirea lui pe jumătate interogatoare, pe jumătate ironică zidurile vechi ale orașului. Era deja un Mastroiani care făcuse rolurile magnifice din Noaptea de la Varennes, Generalul armatei moarte, Henric al IV-lea, Ginger și Fred, Oci ciornie, marile lui roluri din anii 80, și care dobîndise, cel puțin din perspectiva mea de cinefil,  înțelepciunea superioară care i-a înnobilat filmele din ultima parte a carierei. Mi-ar fi plăcut să-l știu plimbîndu-se melancolic prin acest orășel-muzeu de la căpătul lumii și gîndindu-se să se retragă aici, fără interviuri, fără agitație, fără fotografii, oarecum în felul lui Salinger.

Șuierul vîntului. Toyota lui Tomás ne-a dus rapid în afara orașului, la șapte kilometri de Colonia. Am văzut cîmpuri ce păreau nesfîrșite și, din cînd în cînd, cîte o căsuță înghițită de imensitatea spațiilor din jur. Deasupra noastră, cerul magnific al emisferei sudice, un cer mult mai înalt decît cerul cu care sîntem obișnuiți în Europa, un cer care pare etern și indestructibil. Mi-am spus, cu o anumită malițiozitate, că, dacă ar fi fost aduși aici, tracilor nu le-ar mai fi fost deloc teamă că ar fi putut să cadă cerul peste ei…

Tomás mi-a povestit, încă din primele zile petrecute la Buenos Aires, că a cumpărat casa de la Colonia de la un prieten pictor, însă aveam să aflu abia cînd ne-am oprit în fața gardului care înconjura proprietatea lui că era, de fapt, o fermă în toată regula. Cele 20 de hectare pe care le-am văzut în cele trei ore pe care le-am petrecut acolo aveau în centru două case albastre de dimensiuni identice. Una era a lui Tomás, cealaltă a lui Andrés, angajatul său, omul care locuia la fermă împreună cu soția și cei doi copii, ocupîndu-se de întreținerea terenului și de îngrijirea animalelor. Și animalele nu erau deloc puține : un cal, patru măgari, douăzeci și două de vaci, capre, oi, gîște, rațe, găini, trei curcani, patru bibilici, doi păuni, trei cîini și o pisică. În apropierea celor două case se găseau portocali, lămîi, arbori de kumquat, doi palmieri și flori alese pentru culorile lor spectaculoase de Cora, soția lui Tomás, o remarcabilă arhitectă peisagistă. Fosta adăpătoare pentru vite fusese transformată într-o mică piscină pe care o foloseau cu mare bucurie nepoții lui Tomás cînd veneau să se joace la Colonia. Tot lîngă casă fusese amenajată o terasă care conținea toate cele necesare pentru parrilla, grătarul tipic argentinian.

Dacă în garsoniera de la Buenos Aires, situată la doar 600 de metri de locuința sa, pe care o folosește doar pentru a lucra la cărțile și articolele lui și în care am avut privilegiul de a fi invitat într-o seară, Tomás avea atît două mese pe care scria în diverse caiete cît și un birou minuscul potrivit numai pentru a scrie la computer, la Colonia el își amenajase singur locul în care scria, încastrînd în peretele dormitorului o scîndură de dimensiuni potrivite pe care avea mereu o carte, un caiet și un stilou. Cînd am ajuns în Argentina, tocmai revizuia manuscrisul unei cărți despre Foucault. Cînd am plecat din Argentina, se pregătea să înceapă o carte despre Borges. Sînt convins că o va încheia, la fel ca în ultimii ani, tot în casa lui de la Colonia, acolo unde s-a obișnuit să asculte netulburat de nimeni șuierul vîntului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *