Careu de ași

După publicarea unei serii considerabile de studii dedicate literaturii eului feminin, care i-au conferit un loc semnificativ în exegeza genului diaristic, Liana Cozea își îndreaptă privirea și spiritul analitic spre scrierile confesive ale Domnilor, într-o empatică, dar și meticuloasă incursiune în intimitatea unora dintre cei mai reprezentativi critici, eseiști și istorici literari contemporani. Volumul Patru critici literari. Jurnale și memorii (București: Cartea Românească, 2018) descoperă o zonă mai puțin cunoscută a personalității unor creatori redutabili, ce ar fi excelat, fără îndoială, și pe plan literar, dacă nu și-ar fi abandonat prea lesne talentul, ca o ofrandă adusă criticii literare: Mircea Zaciu, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu și Nicolae Manolescu.

În desantul sintetic propus în Argumentul cărții, Liana Cozea descoperă marca de gen a memorialisticii Domnilor, ilustrată prin desele întoarceri în trecut, mai ales în primii ani de viață, a căror sublimare ulterioară dovedește rolul lor hotărâtor în evoluția fiecărui scriitor în parte. Paginile cărții aduc numeroase exemple în favoarea acestei judicioase constatări. Astfel, precum un arheolog al trecutului în mijlocul peisajelor invadate de lumină, amintind de picturile lui Gainsborough, Mircea Zaciu trăiește cu nesaț un răstimp generos al respirației evocatoare, cu dese incursiuni în plastică și aluzii literare. La rândul său, Gabriel Dimisianu se reîntoarce în timp cu teama de a nu nărui castelul de cărți, cu fragilele imagini păstrate din cartografia copilăriei petrecute la Brăila, ,,într-o lume ca aflată sub un clopot de sticlă” (p. 75), protejată de suferințele colective din anii războiului. Eludând regretul părăsirii unui paradis cumpănit în arcanele memoriei afective, nostalgia își etalează farmecul în inconfundabilul stil istratian. Cugetările despre vârste dau un ritm poematic jurnalului alcătuit de Gheorghe Grigurcu. Scriitorul descoperă un algoritm al recuperării vârstelor, în care tonul este imprimat de ritmul edenic al copilăriei. Dacă viața își găsește un corolar în metafora călătoriei, atunci copilăria înseamnă rămânere pe loc, iar despărțirea de ea coincide cu ieșirea din atemporalitatea arcadiană. La Nicolae Manolescu, primele amintiri sunt legate de cuvinte și de biblioteca din casa copilăriei sibiene, situată în apropierea Astrei. Scrisul, mai mult decât joaca, îi convoacă energiile creatoare. Totuși, descrie o întreagă galerie de jocuri, învăluindu-le într-o aură arhetipală. Un moment revelator, un prag al vârstelor, se dezvăluie prin escaladarea nucului, un axis mundi al vieții, ce poate simboliza ,,și o joacă a omului matur cu textul” (p. 120).

Revenind la studiile dedicate fiecărui scriitor, constatăm că, adnotând volumele confesive semnate de Mircea Zaciu, Liana Cozea descinde în teritoriile nefericirii unui om acaparat de o suferință continuă, izvorâtă din drama personală și din tatonarea singurătății: ,,nu cred să fi citit un jurnal mai deznădăjduit, mai trist și mai întristător decât acesta” (p. 14). Problema care-l preocupă este cea a sincerității și a modului cum poate fi aceasta rezolvată prin recursul la ,,mască”, la un eu confesiv construit asemenea unui personaj. Criticul literar considera că adevărul asupra unei persoane nu se poate percepe în pagini de jurnal, ceea ce explică decența intimității, cu răsfrângeri doar aluzive în evocarea durerilor personale. Liana Cozea ia pulsul unei fine metamorfoze a stilului său. Dacă în primul volum descoperim un redutabil polemist, preocupat de literatură și de viața scriitoricească, un estet și un cercetător al adevărului, după 1989 glisează spre polul anxietății, al tensiunii măsurate în spovedania unui învins. Pe măsură ce descoperă coloratura afectivă din paginile ultimilor ani consemnați în jurnal, Liana Cozea îl aseamănă, pe bună dreptate, cu Timon din Atena, remarcând contradicțiile omului: pe de o parte, eleganța decupajului stilistic, prelucrată în stil englezesc, iar pe de altă parte lipsa oricărei unde de simpatie față de speța umană, pictată asemenea unei naturi moarte cu reflexii grotești. Culori sumbre și reci, savoare înveninată, tușe îngroșate uneori cu duritate, toate acestea par eboșe din cronica unui mizantrop incurabil. Deși volumul Teritorii poate fi considerat jurnalul unui roman mereu amânat, există viguroase subiecte in nuce și tot atâtea fizionomii posibile, însă acestea par lipsite de viață sufletească, ca niște stanțe rătăcite de la sfârșitul anilor ’70. Liana Cozea compară jurnalul cu vernisajul unei expoziții de portrete ce redau atmosfera unei lumi crepusculare siluite de impostura potentaților politici ai zilei. Ipocriți, perfizi, machiavelici, îi provoacă diaristului dezgustul visceral față de o asemenea faună inspirată de o teratologie respingătoare. Se constituie o galerie monstruoasă, de ființe diforme și deformate de exercițiul și beția puterii ,,Mircea Zaciu deține secretul, numai de el știut, al transformării fizionomiilor în caricaturi.” (p. 18) Profund deziluzionat de abdicările scriitorilor, meditează sarcastic și resentimentar la adresa unora dintre ei, precum Paul Georgescu, sau observă ricoșeurile teatrale ale altora, mai dificil de creionat, precum Gogu Rădulescu. Ecuația contradicțiilor din confesiunile criticului literar se descifrează și prin alte subtile observații ale autoarei, care contrapun spiritul malițios și vindicativ al omului cu sensibilitatea și dragostea față de natură.

Pentru Mircea Zaciu, scrisul său reprezintă singura punte de salvare, oferindu-i adevărate oaze de creativitate, mai mult decât cronica literară despre cărțile altora. Dincolo de panorama nefericirilor și a deșertăciunii, Liana Cozea surprinde reflexiile imaginarului și apreciază rigoarea critică a omului supus atâtor interdicții și restricții în anii din urmă ai dictaturii comuniste.

Primul capitol dedicat lui Gabriel Dimisianu se intitulează, sugestiv, Luciditatea bonomă a memorialistului. Din volumul de Amintiri și portrete literare, se reface autobiografia unui înțelept bonom, a cărui existență se contopește cu scrisul. Sunt adevărate pagini de scriitor, cu amintiri legate de lumea scriitoricească, din care nu lipsesc simțul fin al umorului, detașarea și echilibrul clasic, ponderat deopotrivă cu elogiile și cu sancțiunile gratuite: ,,Seninătatea și buna credință, obiectivitatea și înțelegerea sunt calități pe care memorialistul le deține în zestrea sa de om care își acceptă semenii…” (p. 58) Autoarea simte că acest creator aparține unei alte generații, care nu a exersat spiritul polemic, căci și-a risipit energiile confruntându-se cu urgia proletcultismului și a realismului-socialist. El însuși a perceput-o ca pe o fractură în continuitatea naturală a tradiției interbelice, epocă unde-i regăsește pe cei vechi și de la care se revendică spiritual.

Remarc aici – dar constatarea este valabilă în egală măsură pentru toate cărțile de mărturisiri ale Domnilor literați – că de fiecare dată așteptăm cu interes și curiozitate să descoperim ce anume alege Liana Cozea pentru exegeza sa atât de pertinentă. În cazul lui Gabriel Dimisianu, apreciază arta construirii unor portrete cu revers, în care se întrevăd, de exemplu, cele două fețe ale lui Zaharia Stancu, sincopate de duplicitate și aplicarea dublei măsuri în discurs. În același registru, autorul reliefează orgoliul, vanitatea și fatuitatea lui Nicolae Breban. Alteori, privește frugal spre oamenii altor timpuri, spre cei supuși represiunii comuniste: Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu. În replică la verticalitatea lor, nu ocultează compromisurile și cedările lui Ovid S. Crohmălniceanu. Descoperim referiri la Paul Georgescu, în evoluția și metamorfozele sale, de la deplorabile adeziuni proletcultiste la promovarea unor talente autentice. Sunt tot atâtea pariuri câștigate care au compensat o parte din inconsecvențele începuturilor. Gabriel Dimisianu consemnează impresionante referințe despre Sorin Titel, captivante prin efervescența detaliilor despre această personalitate de un entuziasm molipsitor, dar critică și reticentă față de conjunctura politică a vremii. De asemenea, dedică un meritat restitutio unei scriitoare valoroase, dar pe nedrept uitate, Florența Albu. Continuă cu considerații despre tema exilatului la Dumitru Țepeneag și despre cazul Goma, care impune o limpezire necesară în afirmațiile lui acuzatoare, deoarece duc la erodarea prestigiului său. Concluziile autoarei sintetizează esențialul cu privire la acest jurnal multifațetat – inclusiv cu note și impresii de lectură – și definit printr-o ironie bine temperată și obiectivitate neincisivă, în absența oricărei urme de maliție.

În studiul dedicat lui Gheorghe Grigurcu, Liana Cozea realizează un adevărat expozeu de arheologie literară, observând că locul jurnalului se situează, cu discreție, la temelia întregii opere a scriitorului: ,,Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu este unul din cele mai interesante, mai condensate jurnale din câte am citit până acum, un jurnal de idei, o dezvăluire parcimonioasă, aluzivă doar a laboratorului său de creație, a atelierului său de lucru…” (p. 80) Îl abordează ca pe un jurnal atipic, cu o substanță epică barocă, cu fluxuri și refluxuri, ce evadează din cronologie și formalism. Nimic anodin în paginile sale, nimic abandonat înlănțuirii factuale care îngreunează zborul ideilor. Sinceritatea, prin ricoșeu, atinge puncte sensibile, vulnerabile, acute, iar autorul refuză să le ignore. Simțim cum pulsează un clasicism sui generis în anvergura ideilor acestui spirit cartezian și sceptic.

Amănunțita analiză a Lianei Cozea relevă una dintre cele mai interesante strategii discursive ale acestui volum, și anume felul cum Gheorghe Grigurcu își inventează un alter ego, A.E., ,,un magistral personaj alternativ și compensatoriu”, ,,confesorul absolut” (p. 81), nuanțări deloc străine de sintagma ,,al doilea eu”, care dă titlul precedentului volum de critică literară al autoarei. Astfel, jurnalul se constituie ca un solilocviu cu reverberații, și nu doar ca un simplu dialog reiterat pe marginea modelului socratic. Confesorul și confidentul își identifică, nu o dată, tonalitățile, fac schimb de rumori și impresii, sunt două ipostaze complementare – omul și reflexia sa critică -,  daimonul interior, vocea conștiinței ascunsă în pânza freatică de mare adâncime sufletească. Se poate vorbi de o dublă reflexie, dacă acceptăm ideea că omul este, la rândul său, un produs al conștiinței sale. Gheorghe Grigurcu îi transferă o zonă delicată a personalității, aceea unde se combină, în doze măsurate, mizantropia, cinismul, realismul, simțul pragmatic, franchețea. Încurajează consecvent acest joc al măștilor, al dublului, pe care Liana Cozea îl numește ,,divanul înțeleptului cu sine însuși” (p. 84).

Personalitate anteică, stăpânit de fervoarea autoanalizei și regăsindu-se revitalizat în fața foii de hârtie, Gheorghe Grigurcu mărturisește că, din tot ceea ce scrie, preferă să fie poet. Paginile sale se unicizează prin arta paradoxului, prin discreția desăvârșită confirmată de inaugurarea unor identități ficționale mulate pe tipuri reale, adevărate crochiuri în proză cu inserții caricatural-incisive.

Memoriile lui Nicolae Manolescu mărturisesc despre viața trăită printre cărți, iar vârstele omului se așază, asemenea volumelor, pe rafturile unei imaginare biblioteci. Liana Cozea notează că, în Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, confesiunile fascinează prin dezinvoltura stilului seducător, armonios, tonic, plin de vitalitate. Se trasează cercurile concentrice ale existenței, în care cartea, cititul și scrisul conturează nucleele privilegiate. Cărțile, aceste ființe ubicue în viața cronicarului, îi prilejuiesc întâmplări și întâlniri ravisante, cu așteptări și provocări pe măsură. E un jurnal de cărți, al acelor cărți care l-au marcat. Autocunoașterea parcurge un proces unic, proiectându-se pe sine în relație cu volumele declanșatoare ale resorturilor critice. Îl regăsim adeseori în ipostaza unui Vergiliu, călăuzitor al cititorului printre virtuțile literaturii sau prin intense pledoarii pentru lectură, pentru această sublimă nebunie capabilă să transforme omul, conferindu-i elanuri donquijotești, cu miez și sens artistic. Chipul interior al lui Nicolae Manolescu este cel al unui erudit borgesian, pășind cu voluptate în paradisul bibliotecilor, spații asemenea unor puncte luminoase din rețeaua unui vast labirint livresc, din care ființa iese purificată, îmbogățită cu noi revelații. Seducția acestui hedonist al lecturii se plămădește dintr-o generoasă galerie de scriitori preferați: Turgheniev, Stendhal, Tolstoi, Nabokov, Ibsen, Borges, Rabelais, Karen Blixen etc.

Cercetând prin ce mecanism de mare finețe s-a produs trecerea de la citit la scris, Liana Cozea decelează două sintagme memorabile: ,,cititul ca erecție” și ,,cititul ca profesie” (p. 131). Dacă prima se referă la lecturile adolescenței, dedate libertății de alegere și delectării, cea de-a doua atrage atenția asupra riscurilor profesionalizării ce sufocă inocența și plăcerea neîncorsetată. Eurile succesive ale cititorului, schimbarea atitudinii sale față de personaje odată cu intrarea în vârsta matură, iau locul candorilor și mirărilor adolescentine. Soluția eliberatoare și, totodată, revelatoare se arată a fi, în acest caz, scrisul, singura activitate menită să reconcilieze cele două tentații. Despre partea a doua a scrierilor confesive, Scrisul și cititul, Liana Cozea remarcă: ,,Tonalitatea celei de a doua părți este una dacă nu gravă, cel puțin mai sobră și severă, cu judecăți de valoare asupra oamenilor…” (p. 153). Climatul politic de la începutul anilor ’70 este explicat, pus în relație cu consecințele sale dramatice, cu intrarea în noua epocă de gheață pe plan cultural. Dintre evocări, se analizează pasajele despre George Ivașcu, cel care a pariat pe inteligența critică a lui Nicolae Manolescu. Totuși, cronicarul nu-i edulcorează compromisurile, oportunismul, obediența față de axul politic al vremii.

Autoportretul manolescian se întregește din fibre sufletești ce jalonează surprinzător între realitatea trăirilor sale și ficțiunile, la fel de posibile. Fâșia imperceptibiă dintre cele două lumi este sesizată cu acuitate de Liana Cozea. Ca niște puncte de referință, se disjung numeroase portrete mișcate din tușe interioare și dublate de considerații morale: Nicolae Breban, Zigu Ornea, Gogu Rădulescu (redat poliedric, diferit față de jurnalul lui Mircea Zaciu). Liana Cozea conchide că Nicolae Manolescu a impus un canon estetic prin Istoria critică a literaturii române, prin precizia verdictelor, expresivitatea limbajului critic, grila de abordare și disciplina personală concretizată prin ritmicitatea săptămânală a cronicii literare.

Este aproape imposibil să sintetizăm într-o singură cronică meritele recentei cărți a Lianei Cozea, la rândul său un admirabil critic literar. Autoarea propune analize minuțioase, realizate cu o lupă precisă, în consonanță cu perspectiva autorilor prin privirea netedă și armonioasă, sub a cărei focalizare limbajul critic se rafinează. Ceea ce unicizează însă această carte este suplețea introspecției auctoriale. Lecturând cu ochi critic jurnalele și memoriile Domnilor scriitori, Liana Cozea ne oferă propriile confesiuni, care se cuvine să fie cercetate cu același maxim interes, în siajul celor ce i-au provocat mecanismele memoriei.

 

Liana Cozea, Patru critici literari. Jurnale și memorii. București: Cartea Românească, 2018, 185 p.

Notă. Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 2 (639), februarie 2019

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *