Am crezut multă vreme că obiceiul – mort astăzi – de a ne trimite scrisori, telegrame, cărţi poştale, vederi din vacanţe ori călătorii datează din comunismul pe care, precum atâţia alţii, dincolo de crimele şi ororile lui, mi l-am înveşmântat inevitabil într-o aură inexplicabil de nostalgică. Ce judecată bizară: când spun „comunism” subînţeleg o lume damnată şi distrusă, faţă de care înţeleg să mă poziţionez distopic, iar când mă gândesc, însă, la te miri ce accesorii, nasturi, ace de siguranţă, insigne ori alte nimicuri pe care le foloseam atunci în practica de zi cu zi, devin cu precădere nostalgic.
Acest obicei al corespondenţelor „burgheze”, trecut şi păstrat prin comunism, încărcat poate de aura (pe atunci, oroarea) de a ajunge până pe mesele de anchetă ale Securităţii, datează, de fapt, din perioada antebelică, nici măcar interbelică. Este astăzi un biet truism istoric că burghezia noastră a apelat la aceste mijloace minunate, pentru că pe atunci exista cu adevărat o distincţie între vacanţă şi concediu (ultimul e termen de provenienţă postbelică la noi), iar vacanţele adevărate, care durau câte două-trei luni, trebuiau marcate şi împărtăşite aşa cum se cuvine. Fireşte că „piaţa” boemă interbelică a fost spulberată de comunişti, însă e ciudat cum ceva s-a păstrat din toată acea epopee şi a ajuns cumva, ca o filă coruptă, ca o semnătură indescifrabilă, până la noi.
Dar astăzi nu mai e timp de pick-up-uri, de gramofoane şi de scris cărţi poştale ori de compus scrisori, nici măcar din cele de amor; niciodată încheiate la toţi nasturii, ele ajung inevitabil pe facebook sau pe alte canale prin care ne exportăm, ca într-o inflaţie fără precedent, subiectivităţile care ne locuiesc. Cine mai citeşte astăzi poezie, în lipsa unui agent de marketing inteligent? Cine îl mai citeşte azi pe Jules Verne, când lumea s-a plictisit deja de Harry Potter? Unde sunt bunevestirile de altădată, când ele pot fi substituite astăzi prin simpla apăsare a unui buton, în timp ce muşti dintr-un hamburger sau faci o sută de lucruri în acelaşi timp, doar zapând, doar bifând… Nu mai e timp nici măcar să ne amăgim, vorba cântecului Holografilor.
Mi-ar plăcea să cred că aceia care ne induc falsul sentiment că amintirile, nostalgiile, muzica pe care o ascultăm, colecţiile de jucării, de suveniruri, de CD-uri, de casete audio, de înregistrări vechi făcute noaptea pe Radio Contact, de timbre, de cărţi poştale, de vederi de la mare, de cărţi şi de reviste vechi ar aparţine altui secol, se înşală amarnic. Că e o capcană la mijloc, că ele trăiesc de fapt câtă vreme trăim şi noi. Poate că nu ar trebui să ne lăsăm induşi în eroare, să nu abandonăm patefoanele, gramofoanele, pick-up-urile, să nu credem în tot ce vedem. Să nu fim mâhniţi când surprindem imaginea roasă de purici a videoclipurilor de piese din anii ’70-’80-’90 pe YouTube.
În aceste condiţii, CD-urile sau DVD-urile originale pot deveni un bun aliat. Pentru a putea surprinde neschimbată calitatea sunetului, ar merita reparate vechile combine muzicale, curăţate de praf, puse din nou în funcţiune, cât să ne putem iluziona, fie şi preţ de o secundă, că vom putea da timpul înapoi nestingheriţi şi că vom putea mâzgăli în continuare pereţii cu îndemnuri distopice.
