Poemul săptămânii: Duşan Petrovici

Dușan Petrovici s-a născut pe 23 august 1938 la Variaș, jud. Timiș. A absolvit în 1955 Liceul C.D. Loga din Timișoara, apoi Școala Tehnică de Chimie și a urmat cursurile Facultății de Medicină Veterinară din Timișoara.

Debutând deodată cu șaptezeciștii, deși mai apropiat ca vârstă de șaizeciști, Petrovici publică în 1972 o carte, Lebede ale puterii, care atrage pe loc atenția și primește premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Urmează în scurt timp Obelisc (1974), Neînceputa mireasmă (1975) și Obiecte pierdute (1980), toate trei publicate de editura timișoreană Facla (coincidența face ca aceasta să fi fost fondată în chiar anul în care Petrovici a debutat editorial). Aceste volume îl impun ca pe un poet ermetizant, cu o subtilă etică pe care o strecoară în scenarii dark-metafizice, la capătul cărora are de multe ori enunțuri memorabile – poate că una dintre principalele calități ale poeziei lui Petrovici este încheierea aproape mereu implozivă sau foarte migălos construită, căreia trebuie să-i ghicești sensul în spatele unei măiestrii „înalte”, profesate adesea cu ostentația unui excepțional tehnician din stirpea lui Miodrag Pavlović.

Clima temperată (1981) este publicată de Cartea Românească, după care poetul de origine sârbă emigrează în Germania, stabilindu-se la Düsseldorf (1982), fără a schimba idiomul în care scrie – continuă să fie poet de limbă română și revine după căderea comunismului cu Autobiografie ermetică (1992), urmată de Erotica ermetică (1994, ediție bilingvă română-germană), Zaruri de apă (1999), Nopți westfalice (2003) și Însemnări atroce (2015).

Cele mai recente două volume, cele scoase în noul secol, sunt exemplare, expresia este mai directă și mai clară decât în trecut, dar întreg imaginarul este unul esențializat, al unui depresiv de rasă, care a asimilat deopotrivă suprarealismul și scriitura confesivă („Îmi petrec zilele suflând în câte-o lumânare / ca un trist ţârcovnic / îţi umplu cutia milei cu epoleţi senzuali / cu antice icre şi tiribombe /cuvintele în plonjon trag după ele / şi limba / apoi îţi aranjez mamiferele-n glastră / ghidându-ma după busolă sau vreo stea / iar tu icneşti de plăcere / visând că te strâng în braţe / mai mult ca să te ucid / mai mult pentru asta / dragostea mea.”).

Deși ignorat în antologiile (altfel destul de generoase) alcătuite de Marin Mincu (Poezia română actuală) sau Constantin Abăluță (Poezia română după proletcultism), Dușan Petrovici ne apare azi ca un poet actual și capabil, la relectură, de suprize reale. Și asta mai ales prin prisma evoluției sale de la ermetismul inițial și hipermanierismul volumelor dintre 1972 și 1981 până la expresia limpede, de o admirabilă exigență și de o urgență ontologică pe care o controlează la senectute fără nici un fel de complexe.

E totuși prezent în ultimii ani în câteva antologii, precum cele două masive proiecte asumate de Editura Brumar: Piper, scorțișoară, dafin, vanilie (2013) a lui Marian Oprea și Cuprins sau Un fel de imperiu (2014) îngrijită de Eugen Bunaru, precum și în sinteza exhaustivă a lui Ion Pop, Poezia românească neomodernistă (2018).

Ajungând, la capătul unui periplu de aproape o jumătate de secol, la simplitatea fără fasoane și autoiluzionări a cuiva care a trăit pe pielea sa toate transformările sulfurice la care poezia ne poate supune, Dușan Petrovici este un autor care ar trebui redescoperit. Poate că portretul din numărul 23 (1/2019) al revistei „Poesis internațional”, de peste trei luni, va contribui la asta. Destui poeți tineri ar avea de învățat din lecția sa.

*

departe-i orașul cu păpuși în doliu
departe-i mitteleuropa
un kolhoznic desculț sunt
și scriu numai cu pana de gâscă
a fost oare totul numai un vis o vânare de vânt
mormintele zac și acum ca niște piane obosite
părăsite de muzicienii cei mari
dar cicatricea pe care o purtăm e ban de aur
e nestemată
iar cel care scrie e un om simplu
cel care scrie e un om simplu

din Însemnări atroce (2015)