Două inimi, patru ochi

În noul film al regizorului polonez Pawel Pawlikowski, Războiul rece (Zimna Wojna – 2018), fotografiile în alb-negru prind viață în ritmul întortocheat al tainelor inimii. Două suflete se întâlnesc – sau se recunosc – în pragul unei lumi abia eliberate din haosul războiului, apoi se despart în mod repetat, regăsindu-se de fiecare dată grație unui instinct călăuzitor: muzica. Coloana sonoră nu e aici doar pretextul desfășurării epice, ci un personaj viu și energic, melancolic sau exuberant, în absența căruia imaginile s-ar topi într-o tăcere cenușie și acaparatoare.

Pawel Pawlikowski, regizorul filmului Ida (2013), peliculă care i-a adus notorietatea și datorită unui bine meritat Premiu Oscar pentru cel mai bun film străin, afirma cândva că nu există cineaști, ci filme. Mai precis spus, anumite secvențe de filme, memorabile, care rămân în conștiința publicului. Admirator al viziunii artistice a unor creatori din anii ʼ50 ai secolului trecut, precum Andrzej Wajda și Federico Fellini, Pawlikowski își modelează anumite tehnici de filmare după maniera proprie acestora. Poezia naturii, timpul îngăduitor cu detaliile, impresia derulării unor cadre dintr-un vechi album fotografic, ochii ascunși pe zidul ruinat al bisericii, ca un palimpsest al trecutului, toate par să curgă din această venă creatoare. Impresia de actualitate și infuzia unui straniu prezent continuu sunt covârșitoare. În pofida titlului, problematica politică și istorică se regrupează într-un arrière-plan, de unde erup imprevizibile condiționări ce deturnează alegerile personajelor.

În interpretarea actorului Tomasz Kot, personajul Wiktor, talentat muzician, dirijor și orchestrator, se aseamănă unui Pygmalion ușor blazat, dar, răbdător, aflat într-o necontenită căutare artistică. Zula este creația sa. Remarcabil interpretată de actrița Joanna Kulig, care, de altfel, a primit Premiul Academiei Europene de Film în 2018 pentru acest rol, personajul debordează de energie și senzualitate. Wiktor o remarcă de la bun început pe ingenua impostoare și posibilă criminală, care nu are nicio legătură cu țăranii de la munte adunați la ineditul casting de la fostul conac. Adulmecă magnetismul special și misterios înscris în ființa acestei femei de o frumusețe la fel de crudă precum cântecele populare poloneze culese pe banda de magnetofon. În jurul ei se răsfiră note de energie, spirit și originalitate, un melanj greu de găsit în Polonia anului 1949, țară metamorfozată într-un ținut cu peisaje postbelice acoperite de albul murdar, noroios, al iernii prelungite. Pătrundem brusc în decupajul cadrelor, oarecum nepregătiți sufletește, ca într-un purgatoriu al privirii. Câmpiile nesfârșite, încremenite, sunt străbătute nu de invadatorii sovietici (ei au trecut deja pe acolo, lăsând semnele barbariei în biserica distrusă), ci de doi culegători de cântece populare, autentice, fruste, chiar primitive, Wiktor și Irene (interpretată de actrița Agata Kulesza, cunoscută deja spectatorilor din filmul Ida). Nimic pervertit, prelucrat ori falsificat, ci doar partituri de o vibrație răscolitoare, articulate pe idiomuri vechi, uitate, cum ar fi lemka. Un conac părăginit se transformă într-o școală de dans și muzică, unde Wiktor șlefuiește, deopotrivă, cântecele tradiționale, vocile și oamenii care vor alcătui viitorul ansamblu.

Cu sufletele e mai greu, căci intruziunea politicului urmează tipare recognoscibile. Sunt aceleași formule activate în toate țările intrate sub sfera de influență a U.R.S.S. după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Temele proletcultiste, inserțiile propagandistice, asalturile activiștilor fără brumă de cultură muzicală pervertesc bunele intenții ale începuturilor, mutilând repertoriul trupei abia constituite. Rezultatul e prea valoros pentru a nu cădea sub ochii prădătorilor culturnici. Pentru Wiktor, această alunecare spre zona rugoasă a patriotismului de împrumut sovietic și a propagandei deșanțate echivalează cu o spoliere a libertății sale de creație și de expresie. Iluziile i se năruie curând, odată cu constatarea că femeia iubită îl toarnă agentului politic. Și totuși, pe ea o alege să-l însoțească pe drumul înstrăinării. Orice se va întâmpla de acum înainte, oricâte experiențe noi, amoroase, ar cunoaște el pe calea exilului, nimeni nu o va înlocui pe Zula în inima sa. E mult prea greu de prins spiritul ei unic în câteva reflexii comportamentale. I s-ar putea reproșa multe Zulei: o anumită nesiguranță și neîncredere în ea însăși și în intențiile lui Wiktor, o vagă lipsă de cerebralitate și responsabilitate – deloc întâmplătoare, dacă ținem seama de educația ei precară -, grabnica infidelitate, gelozia necontrolată. Ilustrează un alt tip de feminitate față de fulguranta relație a lui Wiktor, poetesa Juliette, oarecum rigidă și lipsită de grație, în ciuda rafinamentului tipic franțuzesc. De la un punct încolo, Zula se regăsește în avatarurile răscolitorului cântec Dwa serduszka (Două inimi), se lasă modelată în varii ipostaze, asemenea numeroaselor variante reorchestrate de Wiktor. De la avântul coral pe voci divine,  din care se estompează însă emoția individuală, trece la acordurile de smooth jazz din localul parizian LʼEclipse, pentru a atinge vârful interpretativ din înregistrarea pe disc de vinil. Și-a exersat cu ușurință vocea pentru multiple genuri și stiluri muzicale. ,,Are ceva deosebit”, remarcă toți cei ce o cunosc, deopotrivă polonezi și francezi. E talentată, pasională, spontană și eruptivă, cam impulsivă la început, dar are resurse uluitoare, se adaptează oricărui spațiu, Ca orice spirit liber, Zula nu poate prinde rădăcini dincolo de granițele Poloniei. Parisul anului 1954, adevărat paradis boem pentru alți refugiați din fostele țări aflate sub regim comunist, devine sufocant pentru ea.

Din pricina ,,femeii vieții mele”, Wiktor intră în nesăbuita aventură iugoslavă, prilej de a descoperi brațul lung al polițiilor politice din statele totalitare. În aceste secvențe, Pawlikowski se ferește de orice dramatism exagerat. Universul concentraționar în care eșuează protagonistul după reîntoarcerea – tot ilegală – în Polonia ia forma unui lagăr de muncă. Povestea e sincopată, incompletă, arde etapele asemenea vieții reale, care nu oferă niciodată răspunsuri și explicații până la capăt. E greu de spus ce anume impresionează mai mult la Wiktor: curajul nebun ori iubirea aproape ireală față de Zula, sentiment ușor de confundat cu pierderea lucidității și cu imprudența. Dar, atunci când luciditatea pare că își pierde ea însăși rațiunea din prea multă iubire sau din lipsa celui iubit (e un alt fel de-a spune că îndrăgostiții își pierd capul), inima îndreaptă ființa spre căi încâlcite. Până și Zula învață această lecție amară. Norocul ei este că o învață repede. Iubirea lor nu e imposibilă, precum cea din cântecul  Dwa serduszka. Ei o fac să pară astfel, căutându-se, regăsindu-se și părăsindu-se necontenit. Finalul, în decorul neverosimil de frumos și de solemn al ruinelor fostei biserici, atinge o notă de sacralitate prin jurămintele de iubire rostite de Wiktor și Zula. Plutește însă o anumită ambiguitate, alături de serioase îndoieli că cei doi ar reitera experiența fatală, tragică, a lui Romeo și a Julietei. Da, iubirea adevărată nu durează doar până la sfârșitul vieții, ci e capabilă să înfrunte lumea de dincolo. Dar Zula și Wiktor nu au încercat încă totul în lumea de aici.

Războiul rece este un film de o rară frumusețe artistică, ce oferă voluptatea unor secvențe muzicale de excepție. Iubirea și muzica trec granițele și înfruntă zidurile ridicate între țările noii Europe ce se ridică ostenite din molozul ultimei conflagrații modiale. Adevărata călătorie în vreme de război rece este, paradoxal, una muzicală.

 

 

Zimna Wojna (Războiul rece) – 2018

Regia: Pawel Pawlokowski

Scenariul: Pawel Pawlikowski și Janusz Glowacki

Imaginea: Lukasz Zal

Distribuția: Joanna Kulig, Tomasz Kot, Agata Kulesza, Borys Szyc, Cédric Kahn, Jeanne Balibar

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *