Cronicile Americanului călare

După cum a scris popa din Brăduț, în caietele lui rufoase, omul nostru venise în tocmai din Sibiu în satul unde avea părintele parohie. Poate că alesese Moldova fiindcă acolo ajunsese călare, la 20 septembrie 1904, data era trecută precis pe prima filă a celui dintâi caiet. Popa nu știa de ce venise, sau poate că aflase, dar nu scrisese. A notat, cu ceva amănunte, o mulțime de lucruri despre trecutul Americanului, despre acela mai îndepărtat decât sosirea lui la Brăduț și mult mai îndepărtat decât momentul în care povestesc eu aici. Și a scris, apoi, în al treilea caiet, ultimul, spre buna alcătuire a poveștii mele, cât de tare se schimbase Brăduțul după venirea Americanului. Popa și-a numit caietele ”cronici”, numerotate de la I la III. Din câte-am înțeles, voia să facă un fel de istoric al locului, din vremea în care sosise omul nostru și până când ar fi apucat. Avea să fie o istorie a satului în care a venit un străin. N-a mai apucat, fiindcă Americanul a plecat dintr-o dată spre apus, tot călare, lăsându-le baltă pe toate. Promisese popii că i se va spovedi de păcatele din toată viața, cu tot cu acelea aduse ”de acolo”, de peste balta mare a Atlanticului.

Îl chema Medrea Ion, el își spunea când așa, când ”Gion Midăr”, și adesea adăuga câte un ”yeah”, dacă era de acord cu ce spuneai sau dacă aproba ceva. Zicea ”forghivmi” când își cerea iertare și ”ou, aimsori” când greșea. Nu vorbea mult, strica adesea cuvinte și le amesteca cu cele englezești. Toate de-acolo i se trăgeau, că fusese-n America și nu mai putea nici vorbi, nici să se poarte ca unul dintre ai săi. Arăta bine omul nostru, era falnic de-atingea grinzile podului, dar îmbătrânise când îi devenisem prieten. Asta a fost la ceva timp după ce se așezase la noi, în sat, după ce m-am ales dascăl și paracliser. Nu-și mai răsese de mult barba, o lăsase așa, stufoasă și sură, o tundea, numai, din când în când. Nu prea se purta românește, cu straie ca pe la noi. Avea pălării aduse ”de-acolo”, cu șiret din piele și cu boruri mari, de-i adumbreau chipul, se îmbrăca în cămăși simple, ne-nflorate, făcute la oraș, cu vestă nemțească, pe deasupra. În loc de ițari, purta pantaloni de șiac gros, strânși pe picior și băgați în cizme înalte, roșii, mereu lustruite. Pentru vreme rea îmbrăca mantale croite de dânsul, largi, cu revere desfăcute pe piept, cu nasturi la două rânduri și marginile fluturând, în spate. Umbla mereu pe cal și vorbea numai dacă-l întreba cineva.

Bună treabă făcea, dacă-l puneai, orice făcea bine. El a reparat moara, de aveau brăduțenii la ce-și măcina grâul, el a clădit turnul de veghere de la marginea miriștii lui Gorgos, unde erau ogoarele, și se putea vedea hăt, până departe. Cu oamenii puși de părintele Radu, a lărgit drumul principal, care trecea prin fața bisericii, și a întărit șanțul de pe laturi, ca să se scurgă apele, când venea ploaie mare. Tot el a cumpărat cârciuma bețivului de Isac și-a făcut din ea ditamai hanul, cu mese afară, cu cerdac, cu loc de lăsat caii și cu latrină, în spate. Mulți veniți de departe au băut și-au mâncat în han, lăudându-l, că era curat, cu podea de scânduri, cu tejghea lăcuită, luminat în tavan de patru lămpi mari, pe gaz. Pusese la intrare, cum văzuse-n America, două ușițe cu arc, care se deschideau și se-nchideau singure, când treceai prin ele. A servit el, o vreme, la tejghea, dar după un timp l-a plătit pe Vasile Aruxandei, zidarul, că avea familie mare și era în mare lipsă, mereu.

Multora le-a dat bani, când au cerut, pe mulți i-a miluit, câți au venit la el. N-a spus vreodată o vorbă rea, iar pe copii, ca holtei ce era, îi iubea ca și cum ar fi fost ai lui. Unde-i întâlnea, îi chema, le-mpărțea bomboane, îi mângâia pe cap și le dăruia felurite lucrușoare. Popa a scris că aflase ce făcuse-n America, dar în Brăduț se purta ca un sfânt și n-ar fi făcut nimănui vreun rău, cât de mic. N-a răspuns niciodată împiedicărilor pe care boierul Calomfir i le tot arunca, supărat că puterea-i era călcată în picioare, că oamenii aveau un ajutor străin și că nu mai cereau de la el, să se-ndatoreze. Odată îmi amintesc că oamenii boierului au intrat în cârciumă și au făcut așa ca să-l supere pe American și să sară la bătaie. L-ar fi doborât, aveau cuțite la ei și erau mai mulți și mai în putere. Altă dată Calomfir însuși i-a azvârlit în fața primăriei amenințări și i-a spus să plece de unde-a venit, că n-are ce căuta pe locurile unde el stăpânește de la moșii lui Calomfirești. Omul nostru a zâmbit, tăcut, în barbă, și nu i-a răspuns, a trecut mai încolo, lăsând în spate răutățile altora.

Venea la toate slujbele, stătea drept în strană, până la sfârșit, saluta smerit pe toată lumea și adesea aducea ceva nou, în biserică, din banii lui, o candelă, o icoană, lemne de foc și gaz pentru lampă. Popii îi convenea, că începuse și boierul să facă danii, ca să nu rămână mai prejos ca străinul. Biserica din Brăduț ajunsese una din cele mai mândre din împrejurimi. Oamenii au văzut că Americanul nu s-a împărtășit niciodată în fața altarului, voia să se cuminece numai după ce-ar fi făcut marea spovedanie, pe care-o tot amâna. Părintele l-a așteptat în multe rânduri, seara, în singurătatea naosului, cu patrafirul pregătit. Nu era omul nostru pregătit și tot împingea în viitor ceasul spovedaniei, zicând că trebuie să se mai închidă în suflet nenumăratele păcate din partea cealaltă a Atlanticului.

Am găsit în ”cronicile” popii cum plecase el în America de-acolo, de lângă Sibiu. În 1875 nu plecau mulți români spre pământul făgăduinței, abia după aceea familii întregi din Transilvania s-au întâlnit peste ocean. Prin august 1875 a pornit omul nostru, la chemarea unui prieten care se așezase mai de mult acolo, din vremea când George Pomuț și Nicolae Dunca erau singurii ofițeri români ai armatei americane. Plecase spre Budapesta, de acolo spre Viena și apoi la Hamburg, cu destule coroane-n buzunar, ca să plătească vaporul spre New-York, la clasa a III-a. Călătorise o lună, într-o cală cu o grămadă de oameni care luaseră calea Americii, suferise rău de la legănatul apei, de la mirosul greu, de la nespălare și de la mâncarea proastă. Numai când ieșea la plimbare, afară, pe punte, mai respira aer proaspăt. Acolo, la New-York, popa a scris că omul nostru a avut din prima noroc. L-au așteptat prietenii lui și l-au dus înăuntrul țării, undeva, în niște munți cu piatră roșie, paznic la oi, la capre și la vaci. Acolo a învățat să arunce funia, să tragă cu pistolul, să bea whiskey și să mâne animalele de pe cal. Îi povestise popii că au fost multe dăți în care a trebuit să tragă în oameni cu batice peste față, găurite numai în dreptul ochilor. Dădeau târcoale să le fure vitele și să le vândă la târguri departe, în alte orașe sau peste Rio Grande, în Mexico, la spanioli. Câștigase bani frumoși, dolari, cum le spune, dar, căzut în ispitele diavolului, îi cheltuise în cârciumi, pe băutură, femei, jocuri de cărți și de biliard. Prietenia cu șerifii locului nu l-au ferit de câteva bănuieli, că ar umbla cu tâlhari din bandele lui Clanton și McLaury. Nu știu dacă așa-i chema, popa așa i-a scris în caiet și bănuiesc că Americanul i-a spus cum să-i scrie, pe litere, altfel de unde să știe popa numele englezești? A trebuit să plece de acolo, din munți, în alte părți, unde să câștige dolari în minele de aur sau din vânzarea pieilor de bizon. Apoi a fost ”bantihantăr”, adică împușca bandiți, umbla cu afișele lor în buzunar și-i ducea unui șerif, ca să ia bani pe ei. Nu prea i-au rămas mulți, așa cum crezuse c-o să facă, în America. S-a hotărât să se întoarcă acasă, pe la început de 1900, în satul lui de la marginea Împărăției austriece. După cum am citit în cronicile popii, omul nostru n-a stat prea mult acolo, la Sibiu. N-avea nici nevastă, nici copii care să-l oprească. A ajuns la noi, în Brăduț, călare, în luna lui septembrie 1904, cu două cufere. Voia să se așeze, odată, undeva. Noi am bănuit că jurase să se spovedească de toate și să ducă o viață de sfânt. Aici l-a cunoscut pe părintele Radu, pe mine și pe alții, aici și-a găsit locul, l-a schimbat în bine și a căzut în dușmănie cu boierul Calomfir. Despre ziua în care a plecat din fața mea cele trei caiete rufoase ale popii nu pomenesc nimic.

La Boboteaza lui 1910, Americanul fusese de mult alungat la marginea satului și de oamenii boierului, și de lașitatea brăduțenilor. Părintele nu putuse nici el să facă nimic ca să schimbe lucrurile, Calomfir avea mare putere la primar, la jandarmi și la judecători. Ceva tot făcuse el: îi arătase dispreț boierului. De câte ori îl vedea, îl mustra în biserică și începuse să-i întoarcă daniile bogate cu tot felul de pricini. Oamenii din sat îi luaseră obiceiul și-i arătau obrăznicie boierului, de câte ori îl întâlneau. Îl auziseră odată pe Calomfir, turbat, cum jurase, în cârciuma lui Aruxandei, că va scoate străinul de pe pământurile strămoșilor săi și-l va învăța minte să mai tulbure viața creștinilor cu tot felul de vorbe și obiceiuri păgânești.

Când Americanul s-a mutat în căsuța luată de la Ifrim, lângă cimitir, era o iarnă grea, cu omăt mare și ger de pocneau copacii. Viscolise zile de-a rândul și cărările fuseseră astupate de zăpada înaltă. Numai morții mai deschideau drumul viilor spre câmpul de cruci, îngrădite cu gardul de sârmă pus de străin. Satul părea pustiu, oamenii stăteau lângă sobe, la căldură, și încercau să se odihnească, după sărbători. Eu eram la el, în casă, în ziua aceea, în cămăruța încălzită c-un foc zdravăn, beam vin alb și vorbeam despre universitatea de la Iași, unde voiam să mă duc, să-nvăț istoria. Mă trimisese popa să-i duc zahăr și cafea și să văd ce mai face. Mă străduiam să scot de la el cuvintele și sfaturile de care aveam nevoie. Americanul gusta din pahar și abia de-mi mormăia câte ceva, arătându-mi icoana din perete, sub care pâlpâia flăcăruia sângerie a unei candele. Era încălțat cu cizmele roșii, cu o cămașă albastră și cu o vestă galbenă, în dungi. Părul bogat, dat pe spate, și barba îi erau albe, complet, atinsese aproape 80 de ani și-mi spunea să mă rog pentru el, ca s-ajungă să se spovedească în anul care începuse. Scosese din cuptor o tavă cu pâini albe, rotunde, mirosul lor era atât de puternic, că putea trezi toți morții din cimitir. Făcuse semnul crucii peste ele și mă îndemnase să iau, când privirea îi rămase pironită pe geamul cu ochiuri de gheață. Când m-am ridicat, cu gura plină de aluat fierbinte, am văzut câteva mogâldețe pitite printre cruci, în cojoace și căciuli mițoase, cu obrazele acoperite de cârpe. I-am numărat, erau șapte, aveau toți în mâini puști de vânătoare și erau încinși cu chimire pline de cartușe. După cum se mișcau, era limpede că voiau să-nconjoare casa unde petreceam. Mergeau aplecați și se opreau, din când în când, atenți să nu fie văzuți. Am recunsocut pe câțiva din oamenii lui Calomfir, dar n-aș putea spune nici acum, când scriu, dacă toți erau slujitori ai boierului. Americanul s-a ridicat în picioare, și-a făcut o cruce mare peste umeri și a plecat capul, în tăcere. Cred că se-ntreba ce putea să facă, el, bătrân neputincios, în fața atâtor tâlhari. S-a gândit câteva clipe lungi, poate s-a și rugat, nu știu. Cu o privire liniștită, mi-a spus: ”N-am ce să le dau! Decât numa´ vincesteru´, ăsta musai le trebe!”. ”Vincesteru´?!”, am exclamat, ”yeah!”, a răspuns. S-a dus în cealaltă odaie, folosită ca magazie, de unde s-a întors cu un sac de pânză cerată, îngust și lunguieț. Atunci am văzut ce era ”vincesterul”. Din sac a dat la iveală o armă cum nu găseai pe la noi, avea țevile negre puse una peste alta, iar partea metalică a mecanismelor era galbenă, strălucitoare. O adusese cu el din America, dar niciodată n-o arătase cuiva. Într-un buzunar al sacului a scormonit după o cutie pe care a vărsat-o, cu mâini tremurânde, pe masă. Mi s-au întipărit în minte ca niște bijuterii de familie, erau cartușe alcătuite dintr-o cămașă gălbuie și un vârf bont, plumburiu, destul de groase. A băgat câteva printr-o gaură laterală, în partea metalică, au intrat multe, n-am stat să le număr, pușca era ca o fiară care a înghițit plumbi până i s-a umplut pântecele. Tremuram și eu, mi-era frică, toată scăparea era în ”vincesterul” Americanului, alta nu vedeam. A mișcat garda complicată a trăgaciului în sus și-n jos, cocoșul mare de deasupra cutiei galbene s-a dat în spate și am priceput că pușca s-a armat, gata de tragere. A stat iar o vreme cu capul în pământ, mișcând numai buzele. Afară se auzea zăpada întărită, care scârțâia sub picioarele celor care veneau, în salturi, din ce în ce mai aproape. Mi-a făcut semn  să mă bag sub masă, cu capul între genunchi, și să nu mă mișc de acolo până nu termină el treaba.

Când i-a văzut pitiți după crucile cele mai apropiate de căsuță, a deschis geamul, ferit, cu arma la vedere. I-a întrebat tare ce vor. N-au răspuns, au început să tragă, din toate părțile, marginea cimitirului s-a umplut cu detunături sparte și cu fum înecăcios. Plumbii din puștile lor au găurit pereții, au spart geamurile și au intrat prin lucrurile dinăuntru, păcănind, dar niciunul nu ne-a atins. Eu stăteam bine sub masă, iar Americanul se ascunsese după ușă, ghemuit la adăpostul godinului fierbinte. Până să-și încarce ei din nou armele, care nu puteau trage decât cu două cartușe o dată, Americanul a îndrăznit să iasă pe ușa larg deschisă, cu părul argintiu luminat de soarele amiezii. Cu clinchete repetate, de la mișcarea gărzii trăgaciului, pușca lui a slobozit repede, unul după altul, jur-împrejur, gloanțele cele multe, băgate în ea. Cei șapte n-au mai avut timp nici să răspundă, nici să mai tragă, au căzut pe rând, unde se aflau, chitiți de armă printre cruci. Curând zăpada s-a înroșit de la sângele lor, în locurile unde trupurile le-au răsuflat ultima oară. Morții brăduțenilor aveau acuma noi frați deasupra mormintelor din margine. Pușca cea grozavă a Americanului fumega pe gura țevii ca o lumânare proaspăt stinsă.

După ce-a văzut că nu mai mișcă nimeni, omul nostru a venit în casă, să cerceteze dacă-s bine. Rămăsesem sub masă, nu m-atinsese nimic. S-a întors afară, a așezat morții, într-un singur șir, în fața casei, și le-a pus puștile alături de fiecare, ca la soldații căzuți eroic în bătălie. I-a lăsat acolo, până avea să-i găsească boierul sau altcineva, care-ar fi ajuns primul în cimitir. L-am ajutat să-și strângă lucrurile, în lăzile cu care venise la început, în Brăduț. Am auzit cum mormăia, în timp ce împăturea și aranja: ”Doamne, bun vincesteru´ ăsta, no, vezi? Bun tare, yeah, le-am tot dat, cu el, să se-nvețe minte, păcătoșii!” Mi-a făcut semn să nu-l întreb nimic, hotărârea lui era năprasnică.

Calabalâcul l-a pus pe unul dintre cai, pe celălalt a încălecat, gata de plecare. Ultima mea amintire e cu el, în manta, având pălărie americănească și cizme, că era frig și avea de mers. Barba și părul îi erau mai zburlite ca niciodată, suflate de vântul înserării. S-a aplecat din șa și m-a sărutat pe obraji, avea lacrimi în streașina ochilor. M-a rugat să-i spun popii că nu se mai întoarce în Brăduț, să-l ierte. La oblânc îi atârna sacul unsuros cu ”vincesterul”, îi vedeam patul frumos, din lemn brun, montat în tăblii galbene.

L-am urmărit până a dispărut departe, spre apus, două puncte mișcătoare pe întinderea de zăpadă. În față se vedeau munții, la graniță, spre habsburgi. Recunosc că mi-au dat și mie câteva lacrimi, le-au dat multora, după plecarea lui.

În cronicile popii scrie cum satul a revenit la vechile obiceiuri, după plecarea omului nostru. Cârciuma cu ușițe și podea s-a închis, alta s-a deschis, lângă ea, mai proastă. Moara s-a stricat, după un timp, brăduțenii au măcinat boabele în satul vecin, căci nimeni nu le-a mai făcut-o. Turnul de pe miriștea lui Gorgos a rămas numai un schelet înalt, cu lemnul putrezit. Părintele și-a luat gândul de-a mai auzi, vreodată, păcatele cele multe, aduse de peste Atlantic. Calomfir n-a fost supărat prea tare că i-au murit oamenii, de vreme ce Americanul plecase pentru totdeauna din satul strămoșilor lui.

Eu n-am mai văzut Brăduțul un timp, după aceea, m-am dus la Iași, să fac istoria. Alte povești am auzit acolo, alte cronici am putut citi, cu alți călăreți. Nu prea erau americani printre ei.

(din volumul de povestiri Mici schimbări în viață, Charmides, Bistrița, 2016)

Sursa fragmentelor foto:

1.www.imdb.com

2.www.cinemagia.ro

3.httpwww.winchesterguns.com

4.www.imdb.com