Bird Box, ultimul film al danezei Susanne Bier, cu star-urile Sandra Bullock și John Malkovich, lansat la final de decembrie pe Netflix, pune câteva întrebări esențiale. Conceptual mi se pare bine articulat, chiar dacă scenariul (adaptare după nuvela post-apocaliptică a lui Josh Malerman, publicată în 2014), are multe zone neexplorate, dar mi se par neesențiale, dacă vrei să faci un efort de imaginație și coerență intelectuală. Povestea explorează un viitor-prezent, în care psihopații și cei afectați de diverse tulburări mentale se acomodează bine în preajma unor entități întunecate care îi determină pe oamenii ”normali” să se sinucidă, neputând face față întunecimii abisale a lumii nou-dezvăluite.
Entitățile malefice operează ca într-un ”bird-box”, acea deschidere din interiorul unei cutii prin care păsările pot intra sau ieși. Simbolic, ochiul uman, privirea din cutie, printr-o fisură care te poate răni sau elibera, depinde de universul tău interior deja constituit. Nu vedem entitățile care preiau lumea, ci doar devastarea și violența pe care o provoacă. Oamenii se refugiază îngroziți în case, alții pier, se sinucid sau sunt uciși de către psihopații acomodați unei lumi terifiante, în care Răul domină, se leagă la ochi pentru a nu fi afectați de acel ochi prin care poți vedea și, de data aceasta, înțelege frumusețea sau urâțenia lumii. Avem aici o alegere filosofică, veche de la începutul vremurilor: ce este frumusețea? ce este o lume bună? Pentru psihopatul Gary, care intră în refugiul ”normalilor” ascunși în casa cinicului alcoolic interpretat de John Malkovich, manipulând, pretinzând că este un biet neajutorat scăpat de hoardele nebunilor, noua lume dominată de Rău este eliberatoare și frumoasă, iar el dorește ca toți să se bucure de această frumusețe, în tipica mentalitate psihopatică e convins că forțându-i pe ceilalți să vadă, le face un bine, le aduce înțelegerea superioară. Cinismul deja existent îl ajută pe alcoolicul nostru să vadă manipularea, însă nu este crezut de nimeni – iarăși, un simbol clasic al ostracizării celui care spune Adevărul, când masele vor să creadă altceva, punerea lui într-o cutie, simbolic reprezentată de cea în care se află păsările lui Malory, cele care prevestesc Răul.
Radiografia societății contemporane continuă (și) cu alte adevăruri dureroase: entitățile iau forma celor mai ascunse frici, tristeți sau pierderi ale ființei umane și le materializează declanșând dorința de moarte, frecvent întâlnită în depresiile severe. E un univers purgatoriu, cu o spațiu de trecere a punților dintre Bine și Rău, iar în final cu o alegere care vine din forța și decizia fiecăruia, în pur individualism. Misterios, depresia interioară, ascunsă sinelui și ținută sub control prin varii metode, se materializează într-o realitate ce devine de netolerat pentru mintea umană, de nevăzut și de neacceptat. Se inversează accepțiunea ”normalului”: noul normal este patologicul.
Să poată supraviețui, oamenii trebuie să confrunte noua realitate legați la ochi sau orbi. Oare nu preluăm și acceptăm actuala realitate ca și cum am fi legați la ochi sau orbi? Nu ignorăm oare tot ce este neliniștitor și patologic în societatea contemporană, alienându-ne în droguri, alcool, consum, căutarea sensului, sinelui, actualizarea de sine, noua mantră new age care pune atât de mult accent pe Sine, într-o perpetuă căutare a autenticității, care a devenit ea însăși narcisiacă? O mamă singură, Malory, interpretată de Sandra Bullock, trebuie să facă față acestei noi lumi, legată la ochi și înfruntând violența din jur, căutând mecanisme de protecție și o oază de scăpare, oricât de neverosimilă ar părea. Arcul personajului Malory este interesant, pentru că la început, ea ne apare ca o artistă izolată, indiferentă, așteptând un copil, dar refuzând socializarea cu cei din jur și refugiindu-se în tablourile sale care, coincidental, exprimă frici sub forma unor entități violente, lupi, păsări și șerpi care pătrund în universul ființei umane. Curând proiecția imaginativă este reflectată în știrile zilei, iar viața lui Malory ia o turnură dramatică, după ce sora ei se sinucide, într-un moment de tristețe copleșitoare indusă de noile entități care au preluat captivă planeta.
Rămâne semnificativă povestea de dragoste dintre Malory și ultimul supraviețuitor al casei, ca sens al unei umanități profunde care alege Binele, generozitatea în locul egoismului și sacrificiul de sine în locul individualismului. În post-apocalipsă, oamenii luptă, biruie și găsesc oaza de speranță din care, timid, refac umanitatea. În culturile africane și amerindiene șamanii credeau că cei care auzeau voci sau manifestau tulburări mintale erau în contact cu entități din alte lumi care încearcă să ne vindece sau să ne distrugă. Poate că este momentul ca, în locul nesfârșite căutări negăsite de sine, să explorăm spiritele care ne avertizează, atât timp cât le mai putem găsi.
Surprinzator… ca faceti comentarii despre un film pur psihologic, fara de fapt sa ii intelegeti esenta si substratul. Filmul va raspunde in primele 20 de minute la intrebarile pe care o sa vi le puneti pana la sfarsit.
Insa… este vorba de mai mult decat un film, este un experiment social pe care majoritatea comentatorilor il pica… de altfel, inca n am vazut pe nimeni sa l treaca, asa ca nu este o rusine.
Cum spuneam, filmul va da indicii, dar nu le vedeti. Haideti sa o luam asa… exista vreun motiv al zilelor noastre in care populatia in ansamblul ei sa se considere nebuna, posedata, incapabila sa vada niste adevaruri evidente?
Daca da, atunci le stim cu totii, iar in momentul in care intelegem de fapt ce se intampla cu noi, in momentul in care vom vedea adevarul, atunci vom fi atat de socati de ce vedem, de acel „monstru” care a pus stapanire pe noi incat socul realitatii ne va ucide, ne vom omora, ne vom sfasia intre noi… iar nebunii pe care ii tinem in spitale vor fi liberi intr o astfel de lume, ne vor lua locul de fapt: sfarsitul lumii, o lume pe dos… vom trai legati la ochi ca sa putem supravietui, copiii nostri se nasc legati la ochi, asa cum sunt legati la ochi cei care vad acest film si nu l inteleg… tocmai asta este ideea: nu intelegem si asa supravietuim.
Bun, acum hai sa ne explicam:
– minutul 6: surorile stau in fata tabloului pictat de Sandra… o secventa aparent banala, pe care nu sunteti dispusi sa o bagati in seama, stand cu gandul la thrillerul pe care doar ce intentionati sa l vedeti 🙂
Eh, despre ce pictura este vorba si care este conversatia intre surori?
– minutul 7: fetele intra in holul spitalului. Priviti cu atentie fiecare cadru… nu observati nimic? Nu gasiti nimic ciudat de a fi evidentiat? Ce face tanara blonda care mai apoi se va da cu capul de pereti? Dar sora Sandrei? Si o sa vedeti mai mult…
– cele cateva secunde de dinaintea momentului in care sora Sandrei intra in „transa”: ce se intampla atunci?
– intre minutele 15-20 regizorul nu mai face economie si va da indicii peste indicii. Daca nici acum nu intelegeti, atunci ce sa mai comentam?
– si va las sa mai descoperiti, acum stiind ce anume cautati 🙂
Credeti ca toate aceste indicii au fost plantate intamplator acolo? Din cauza asta filmul este un experiment social: dovedeste cumva ca nu le vedeti si stati cu gandul numai la monstrul care nu apare si veti adormi cu gandul la chipul sau „infricosator”…
I rest my case… succes!