Tatãl şi fiul în Harap Alb

În basmul lui Ion Creangã, întoarcerea în timp este figuratã de.traiectoria spiritualã pe care eroul o are de parcurs. La capãt, el va ajunge sã devinã ceea ce este, adicã alesul, în contrast cu ceilalţi, sortiţi sã fie ceea ce devin, sub impactul vremelniciei.
“Amu cicã era odatã într-o ţarã un crai care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împãrat într-o ţarã mai depãrtatã, şi împãratul, fratele craiului, se numea Verde Împãrat”.
Fii craiului sunt chemaţi de împãrat sã îşi cunoascã verişoarele, fiind îndemnaţi sã iasã din sfera gravitaţiei masculine şi sã exploreze inefabilul feminin. În absenţa unei pregãtiri prealabile, plecarea de acasã e pânditã de riscuri, deoarece implicã o desprindere brutalã din câmpul magnetic al familiarului şi o plonjare a fiinţei într-un spaţiu lipsit de ocrotire. Trecerea dintr-un ţinut într-altul se face simbolic pe un pod, în dreptul cãruia, noaptea, craiul, ascuns într-o blanã de urs, îşi atacã fiii, testându-le curajul. Tatãl-fiarã poate fi vãzut aici în ipostaza lui Cronos, tentat sã-şi devore odraslele, potenţialii sãi uzurpatori. Eşecul celor doi feciori care se întorc înapoi, înfricoşaţi de moarte, îl întristeazã pe fratele cel mic, care preia lãuntric dezamãgirea pãrintelui sãu.
Pe când plângea pentru cã “nu se dumerea ce sã facã pentru a scãpa de ruşine”, mezinului i se aratã întâia întrupare a femininului a-toate-ştiutor, sub înfãţişarea unei babe gârbove “de bãtrâneţe care umbla dupã milostenie”. Puterea cuvintelor ei care contrasteazã frapant cu umila apariţie îl face pe fecior sã o asculte, la început într-o doarã, apoi din ce în ce mai atent. Aparent, ei se aflã pe aceeaşi treaptã a inferioritãţii: ea se aratã ca cerşetoare, el, fiind cel mai mic fiu, nu se crede în stare sã cuteze, acolo unde fraţii lui mai mari au dat greş. Dar baba îi vorbeşte despre energiile ascunse ale nevolniciei, întorcându-i bãiatului privirea de la suprafaţa înşelãtoare a firii la rostul ei adânc.
“ Nu cãuta sã mã vezi gârbovã şi zdrenţuroasã, dar prin puterea ce-mi este datã ştiu dinainte ceea ce au de gând sã izvodeascã puternicii pãmântului şi adeseori râd cu hohote de nepriceperea şi slãbiciunea lor”.
În cheie biblicã, bãtrâna îi dezvãluie paradoxul vulnerabilitãţii sub care creşte forţa, atrãgându-i atenţia în acelaşi timp asupra fragilitãţii celor tari. Nãpãstuita îi deschide crãişorului mintea, în schimbul unui ban de pomanã. Miluirea aici se leagã de dubla mişcare a ascultãrii: plecându-şi urechea la spusele celei de aproape, feciorul se desprinde din imediatul contingent, fãcând primul pas în departele fiinţei sale ca orizont. Spaţiul devine vreme, prezentul stã la sfat cu trecutul. Numai intrând în stãpânirea calului, a hainelor şi armelor din tinereţea tatãlui, va putea crãişorul sã meargã fãrã a face ca fraţii lui calea întoarsã. Povaţa cerşetoarei e un îndemn de ştergere a distanţei, în fond, a timpului ireversibil care-l separã pe pãrinte de fiu. Curãţind veşmintele şi paloşul de pulberea uitãrii, feciorul e sfãtuit sã facã din vechime o potecã a noului, dupã cum alegerea calului din herghelia pãrintelui trebuie sã se petreacã sub semnul focului. Numai mâncãtorul de jãratec, asemeni pãsãrii phoenix, va renaşte preschimbându-şi substanţa pieritoare în vâlvãtaie eternã.
Dispariţia babei în nevãzut pare semnul cã insolitul dialog s-a produs nu în afara ci înãuntrul crãişorului, umplându-l de “înfiorare” dar şi de “încredere în sine cã va izbuti la ceea ce gândea”. Acum ştie cã el este alesul şi merge sã îi cearã tatãlui cele trebuitoare pentru drum: anume lucrurile condamnate de present la absenţã. Pãrintele nu pare a se despãrţi cu inima uşoarã de însemnele fostei sale glorii, dar tocmai pentru cã nu pare, el se bucurã în adânc. Deposedarea sa semnificã investirea feciorului cu atributele biruinţei. Mezinul se va putea elibera de forţa de atracţie a centrului patern prin anularea opoziţiei pãrinte-fiu. Îmbrãcat în straiele trecutului, prezentul se îndreaptã cãtre un viitor deja trãit, pe care însã nu are cum sã-l ţinã minte. Este cãlãtoria cãtre împãrãţie a fiului aidoma cu tatãl lui în floarea vârstei. Metaforizarea acestei idei se vãdeşte şi în transformarea miraculoasã a calului “greabãnos, dupuros şi slab”, într-un “mânzoc” de luminã.
Dacã puterea i se revelã feciorului în straiele slãbiciunii, descoperitã la început în întristarea şi îndoiala de sine, iar mai apoi sub chipul cerşetoarei şi sub înfãţişarea sepulcralã a calului rãpciugos, înfruntarea cu ursul pe pod îi dezvãluie crãişorului cã sãlbãticia dezlãnţuitã poate fi manifestarea limitei vulnerabile. În momentul când calul şi feciorul dau nãvalã asupra fiarei, înfrângându-şi teama de moarte, primejdia dispare, ursul capãtã glas de om şi vocea care se aude e cea a tatãlui iubitor:
“Dragut tatei, nu da, cã eu sunt”.
Obstacolul depãşit cedeazã energia sa învingãtorului, golindu-se pentru a-şi încãrca de sens noul stãpânitor. Imaginea difuzã a viitorului, ecou al amintirii tatãlui, se aşterne pentru o secundã pe dinaintea fiului care îşi contemplã concentrarea în enigmatic a traiectoriei neîncepute. Dacã pregãtirea cãlãtoriei a presupus detectarea abundenţei în formele precaritãţii, parcurgerea drumului propriu-zis va implica sesizarea vidului sub veşmintele plinãtãţii. Sfaturile craiului anunţã probele traseului iniţiatic: ferirea de “omul roşu , iarã mai ales de cel spân”. Ocolirea rãului e însoţitã de sentimental inevitabilei cãderi în ispitã – anulat însã de credinţa în funcţia beneficã a maleficului. Necunoscutul din faţa crãişorului e calea unui demult pe care o apucã noul – dupã cum prezentul nu e decât stihia unor forţe pe care trecutul le-a mai biruit odatã. Drumul ce se deschide înainte nu-i aparţine numai feciorului, iar aceastã aflare e liniştitoare: singurãtatea e întrezãritã ca un fald al pluralitãţii: punctul de sosire coincide cu plecarea, în suprapunerea tatã-fiu cel aparent înfrânt va izbândi. La despãrţire, feciorul primeşte de la pãrintele sãu pielea de urs, însemn al pericolului care, odatã lãsat în urmã, ajunge obiect magic protector pentru o viitoare încercare.
(va urma)

Un comentariu

  1. ana-maria carrosio says:

    Harap Alb pleacă de acasă – de la tată – cu o identitate, întîlneşte Spînul, se coboară în fîntînă – o coborîre iniţiatică în mormînt – iar, ca să se întoarcă înapoi pe pămînt – ca să renască – îşi schimbă numele. Numele dat de tatăl lui. La fel ca în ritualurile iniţiatice, la capătul cărora neofitul ieşea cu o nouă identitate, Harap Alb experimentează trecerea pe un alt tărîm. Capătă un nou nume. Harap Alb. Negru Alb ar însemna. Are acum o nouă identitate. Oscilează între învăţătura de acasă, învăţătura dată de bătrînă – glasul înţelepciunii şi sfatul Spînului. Oscilează între ascultarea de tată şi ascultarea de spîn. Spînul devine acum stăpînul lui – la modul simbolic. El îi dă nume, el îi este naş – adică părinte spiritual. Cu valenţe malefice, Spînul este noul tată al lui Harap Alb.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *