Când s-au trezit era deja noapte și pe cer strălucea luna mai plină ca oricând. Cartierul de vest e foarte animat la orele astea. Din casele pe care eu le bănuiam adormite ies oameni ca scoși din cutie. Râsetele sunt cristaline, totul în jurul femeilor miroase a pudră proaspăt risipită pe coafurile elegante, iar la încheieturile puternice ale mâinilor, bărbații poartă ceasuri lucitoare. Respiră calm, vorbesc rar, râd mult, gustă din mici prăjituri special preparate pentru plecări rapide, totul pe fugă, cu calm dar pe fugă, nu știu cum să zic mai bine, imaginați-vă și voi. Prăjiturile miros a cozonac frământat de mâinile calde ale bunicii și așezat în forme de metal mat. Doamnele își trec pe la gură șervete albe apretate și îndepărtează firmiturile delicioase care cad cu un zgomot firav pe dalele de marmură de la intrare. Taftaua rochiilor foșnește simandicos în timp ce mătasea șalurilor țese în surdină tăind aerul și așa grăbit. Să plece. Dar unde?
În sudul orașului domnește noroiul uscat. Șanțurile sunt adâncite de când lumea și nu e chip să scape cineva de priveliștea asta sumbră. Doar că noaptea nu se vede prea mult din peisajul care se așterne la picioarele oricărui trecător mai curajos sau care nu are ce face, pe acolo trebuie să treacă, dincolo îl așteaptă familia lui, cei șase copii, ah, da și grijile toate îl așteaptă acolo. Și asta nu e tot. Pe botul bocancilor scâlciați murdăria se așază și ca un cizmar milostiv acoperă o ditamai gaura. În condițiile astea veți spune că e greu să trăiești, dar iată că se poate și așa. Noaptea răsfață cu întuneric străzile înguste și cotloanele dosnice ale acestui cartier așezat pe râpe. Peisajul aș putea spune că e unul chiar frumos, dacă cineva ar pune furtunul pe el să-l spele de mizerii și să ia odată cu zoaiele toată nefericirea acelor oameni. Totuși mă pripesc dacă pronunț acest cuvânt, e mult prea general, nefericirea se poate iți de oriunde chiar și din cartierul de vest. La capătul unui pasaj din piatră, la marginea dinspre ocean a cartierului de sud, se face la dreapta o stradă mică și foarte întortocheată. Se cheamă Sé, ceea ce în limba portugheză înseamnă catedrală și te-ai aștepta la ceva măreț, ei bine, nu-i nimic măreț aici, adică nu vezi ceva impunător, poate doar cerul de deasupra. La capătul acestei fundături locuiește João. E întuneric să-ți bagi degetele în ochi.
Despre João nu știi sigur dacă e băiat sau un bărbat în toată firea. Are părul negru scurt și neglijent și un început de barbă, ceva cu totul nehotărât, pare de trei zile, dar de fapt e de o săptămână, ce mai, nu crește într-un ritm normal. Și de ce ar crește. Pe João nu îl alege nimeni. Privirea lui caută încolo și încoace de parcă l-ar plăti cineva pentru asta, ochii lui João au multă treabă și se vede că îi face plăcere. În râpele noroioase, așa jalnic cum arată, e mare bătălie pentru o locuință, până și o cameră într-o fundătură ca cea a lui João se obține greu. Tare bun băiat João ăsta. De când a rămas fără părinți, au părăsit de tot râpele acum doi ani, el face diverse comisioane pentru înstăriții zonei. Adică cei care au locuințe cu mai mult de o cameră, posedă câteva animale sau fac un mic trafic cu obiecte furate din portul care se întinde generos la o distanță nu prea mare de cartierul de sud. Pe aici colcăie o lume care se descurcă și ea cum poate. Și cine e îndreptățit să o judece? E o lume dură, trebuie să vă previn.
Isabela a refuzat ieșirea din această seară. Uneori i se pare o obligație greu de dus până la capăt orice întâmplare care îi pune în pericol libertatea. Care oricum pare un lux în dichisitul cartier de vest unde locuitorii au devenit sclavii independenței, stăpân capricios. O vânzoleală fantastică, petreceri, obligații, mirosuri dulci și parfumuri amestecate, azi aici, mâine dincolo, de nu mai știi exact când vei pune capul pe pernă și toate acestea fără un scop precis. Isabela a mimat o migrenă și a fost lăsată singură în tăcerea salonului de la parter unde tronează un foc imens în șemineu. Se cam plictisește acasă dar tot e mai bine ca-n oraș. Și-a desfăcut la spate rochia lungă din catifea violet închis care a căzut cu o mișcare grea la picioarele ei. Pe un perete aspru, focul proiectează silueta ei frumoasă, când pe neașteptate i se alătură umbra unui cap ciufulit de bărbat. Isabela nu l-a observat.
João face comisioane care mai de care mai ciudate. Duce cu sacul câte un miel din cartierul noroaielor pană într-o casă elegantă de pe colină, acolo unde este cel mai scump cartier al orașului. Lui João îi stă foarte bine îmbrăcat în negru. El pleacă de cu noapte de acasă, drumul e destul de lung, o parte îl face pe jos, iar ultimii doi kilometri cu un tramvai obosit, asta în cazul în care vatmanul José e de serviciu. Toate pantele astea te pot omorî dacă nu ești antrenat însă João face din drum o plăcere, mai cască gura la vitrine și la fete. Îi plac vitrinele ponosite pline de te miri ce, cuțite de vânătoare, șorțuri de bucătărie, papiote colorate, teancuri de hârtii lucitoare, caiete școlare ieșite din modă. Uneori își face freza în geam. Cumva, așa nu știu cum, João ține la frumusețea lui. Pentru că João e foarte frumos. Uneori noaptea când se așază în pat, ca să adoarmă, se ține de strâns de pernă pentru că are senzația că totul e în pantă și că o să cadă din pat. În zilele cu soare el cară brațe cu flori de la o femeie care le cultivă pe un petic de pământ bun. Le duce undeva într-o piață elegantă care are alei în pantă și din loc în loc vedere către ocean. Nu toate florile sunt cine știe ce, dar din ele João poate alege câteva să facă un buchet frumos pe care îl vinde cu un zâmbet și trei parale. Două pentru femeia de la care le-a luat și una pentru el. Asta e înțelegerea. Când se mai nimerește câte un trandafir roșu pe acela îl păstrează el pentru femeia la care tânjește. E convins că într-o zi o să îi vorbească și o să-i ceară mâna. O cheamă Isabela.
În cartierul de sud s-au întețit violențele. Banda lui Fo s-a refăcut de când teribila namilă a ieșit din pușcărie. Și nu fac doar mici pungășii, li s-a pus pata pe toți, cum s-ar zice. Fură din cartierul bogat sau pun la cale câte o spargere la magazinele alea înalte cu multă marfă lucioasă. Fac rele mari ce-i drept, dar cine poate spune că nu fac și ceva bine atunci când mai angajează câte un tânăr pentru chestii onorabile ca plata luminii sau a electricității pentru apartamentul pe care-l țin pe post de loc de întâlnire. Cum s-ar zice lucrurile mârșave se pun la cale în mod organizat, au chiar și contabil. Auziseră ei de o organizație teroristă care ceruse personalitate juridică, să funcționeze corect, auzi tu Doamne! Ne mai auzi? Parcă trăim pe altă lume, nu pe aia în care ne-ai lăsat tu la început, Doamne.
Cum negoțul cu florile nu prea mergea și vremea mieilor trecuse, João s-a dus la Fo și și-a oferit serviciile. Ca să fie lucrurile clare de la bun început, João a spus apăsat că nu are de gând să facă prostii. El vine pentru partea aia administrativă, auzise el prin târg. Nu a cerut bani mulți. Fo l-a privit de sus până jos și l-a luat. O să fie un soi de secretar. Să se ocupe de corespondența bandei, să trimită sau să ceara altor bande din străinătate sfaturi. Nimic altceva. Au bătut palma. Prima săptămână a fost chiar reușită. Ziceai că e un funcționar la ONU. João are darul exprimării elegante, cine știe de unde moștenit, cam scrie el cu greșeli, dar ce contează, lucrează doar cu bande de răufăcători. Cam după o lună a pus el mâna pe un document suspect. Se pare că banda că vrea să-și extindă domeniul de activitate, așa cum se spune, și că ar vrea să organizeze în mare secret un transport naval mai special. Vaporul nu îl au încă, acesta urmează să vină de undeva din Caraibe, pe hârtie scrie clar că e la re-vopsit, oare de ce, nu-i cazul ca João să-și pună prea multe întrebări, nu pentru asta a fost luat. E și o listă la finalul documentului. Doar cu inițiale. Titlul paginii e simplu: Nume. João trebuie să ocupe de venirea vaporului, când e gata. Cine știe, o fi aiurea teama asta care s-a cuibărit în inimă, poate că vor să facă trafic cu arme, a ajuns ceva normal în lumea asta. Nu? Dar atâtea nume de arme? Parcă sunt nume de femei. Ei doamne, ce să caute femeile în toată treaba asta?
Uneori trec zilele și lunile și nu îți dai seama de ele, alteori nu știi cum să mai adaugi ore. În oraș domnește liniștea. Interesant este faptul că de ceva timp nu s-au mai produs furturi, spargeri nici măcar mici pungășii. Totul pare în regulă. La birou, João muncește de parcă ar fi secretarul unei firme de caritate. L-au pus să țină evidența unor bunuri și să ajute la depozitarea lor. Pături, vată, săpun fin, tifon, piepteni, cremă de mâini și de față, spirt, perfuzii, ace de seringă, chestii femeiești în general. Nu știa destinația lor, nu i-au spus-o, dar era clar pentru João că toate acestea vor ajunge la vreun azil de bătrâne. Poate că Fo, în ultimul ceas, și ce, oare e prima dată când se întâmplă așa ceva, a devenit milostiv.
Abia primăvara viitoare a sosit și vasul din Caraibe. Într-o noapte. A aruncat ancora cam departe de țărm. Oare de ce l-or fi ținut atâta timp? Că arătă ca dracu? Cu ce l-or fi vopsit? Că s-a luat toată culoarea de cât s-a frecat pe ocean până aici. E o matahală de vapor. Gol. Pare plin. Pare că geme, nu știu cum să vă zic dar pare mai degrabă o bombă gata să explodeze. Dar ce mai contează, s-a gândit João, dacă toate chestiile adunate în depozit și pe care Fo a zis clar că trebuie să le suim în șalupe și să le încărcăm în câteva ore pe vas, vor ajunge la niște oameni nevoiași. João se află pe prima șalupă care s-a apropiat de vapor. Ceva e în neregulă acolo. Se aud gemete înfundate. Par voci de femei. Poate că are halucinații.
În ziua de după plecarea vaporului, în familia Isabelei domnește panica. Fata a dispărut fără urmă.
desen de ALINA GHERASIM
