Prezentul demers a avut ca intenție, pe de o parte, o ordonare după un criteriu cronologic a succesiunii faptelor din perioada cuprinsă între 1921 și 1932, iar pe de altă parte, o completare cu documente acolo unde zvonurile sau amintirile eronate au împins într-un con de umbră anumite momente ale trecutului. O constantă a acestor ani a fost permanenta încercare din partea forurilor decizionale de a asigura cu orice preț continuarea și demnitatea dinastiei. Prin urmare, pasiunile, dramele și eforturile protagoniștilor implicați – toți cu sânge albastru – au fost supuse acestui principiu al supraviețuirii monarhiei dincolo de orice orgoliu personal.
După comunicatul oficial din 31 decembrie 1925, în care s-a anunțat renunțarea lui Carol la succesiunea la tron, opinia publică s-a solidarizat cu prințesa moștenitoare, căci ea era nu numai soția și mama părăsită, ci și străina care sosise într-o țară pentru a i se dedica și care, după ce timp de patru ani îndurase din devotament o povară umilitoare, a fost abandonată de bărbatul care trebuia să fie rege. Se spunea că „oamenii” (sintagmă regăsită în presa vremii și uneori cu sensul de peopleîn corespondențe) se simțeau jenați de faptul că o căsătorie care părea să promită reabilitarea lui Carol n-a făcut decât să sacrifice inutil, cu excepția nașterii lui Mihai, tinerețea soției sale și șansele ei de fericire conjugală. În 1926 Parlamentul României a ratificat abdicarea lui Carol al II-lea și a acordat Elenei titlul de prințesă a României. Principesa Elena a rămas în țară cu fiul ei, fără a deține însă o poziție oficială și fără a fi membră în Consiliul de regență care conducea țara în locul regelui minor.
Moartea regelui Ferdinand în 1927 – pe care Elena l-a considerat întotdeauna un mare protector și singurul în măsură să o ajute să îl crească pe Mihai –, urmată de moartea lui Ion I.C. Brătianu în luna noiembrie a aceluiași an, a reprezentat o grea pierdere atât pentru ea, cât și pentru întreaga națiune. Din străinătate, Carol cerea insistent divorțul. Presiunea psihologică la care a fost supusă, falsa poziție care îi fusese creată, precum și pericolul de a-l expune pe tânărul rege Mihai la diferite șicane i-au determinat în cele din urmă pe oamenii politici Barbu Știrbei și Iuliu Maniu să recunoască faptul că divorțul de Carol al II-lea era inevitabil. Astfel, la 21 iunie 1928, căsătoria a fost desfăcută de Curtea Supremă a României din cauza „nepotrivirii” – motiv invocat pentru a se evita rușinea publică. După doi ani Carol s-a reîntors în țară și s-a proclamat rege. Atunci, în vara anului 1930, au existat câteva tentative de împăcare, dar în momentul în care a devenit clar pentru toată lumea că Elena Lupescu, amanta regală, tocmai se instalase în palat, separarea Sittei de Carol a fost evidentă. Principesa a fost constrânsă să plece din țară, în cele din urmă stabilindu-se în Italia. Căsătoria cu ea este singura recunoscută a regelui de către România și Casa Regală.
SIMONA PREDA – Regina-Mama Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea, editura Corint, 2018
