O ediţie Camus: condiţia libertăţii

Intelectualul “ angajat” este, în secolul XX, un avocat al tiraniilor şi un complice al crimei. Investirea în utopie îl conduce, mai devreme sau mai târziu, spre dreapta sau stânga radicală. Politica este acceptată doar în măsura în care este o aventură a fanatismului. Ţinta unui asemenea intelectual nu este niciodată solidaritatea cu omul concret,ci solidaritatea cu omenirea abstractă pe care o venerează ideologiile. Admiraţia faţă de Idee, mereu ortografiată cu majusculă, îl face pe intelectual imun la suferinţa semenilor săi, atunci când aceştia se află de partea greşită a istoriei. Dialectica progresului impune sacrificii. Rolul său este justificarea costurilor pe care raţiunea le impune, spre a atinge limanul celei mai bune dintre lumi.

Albert Camus nu a aparţinut, niciodată, acestei caste de iluminaţi ai idealului utopic. Contrastul cu Sartre ilustrează un divorţ care defineşte istoria literelor în Franţa postbelică. Pontificatul lui Sartre, fondat pe manipularea cinică a umanismului, este contrapus solitudinii dureroase în care destinul îl instalează pe Camus .Dacă Jean- Paul Sartre îşi etalează certitudinile, Camus reafirmă dreptul vieţii omeneşti de a trece inaintea oricărui alt comandament ideologic. Disciplina de tovarăş de drum, cea care îi tentează pe atâţia dintre contemporanii săi, nu îl poate incorseta pe Camus.

Definiţia spiritului său, anarhist-libertară, îl face incompatibil cu rigiditatea de cazarmă a curentelor ce predică fanatismul credincioşilor săi. Timbrul discursurilor sale, ca şi timbrul întregii sale creaţii, este unul al căutării care îşi dezvăluie în faţa cititorului propriul ei itinerar dureros. Vocea sa se distinge, rănită şi neliniştită, dar şi capabilă de o ironie duioasă. Profilul lui Camus nu este monocord, căci intelectul său este la antipodul monomaniei ideologice.

Budapesta

Prin educaţie şi alegeri, Camus a refuzat să îmbrăţişeze marile cauze dragi intelectualilor de dragul vanei celebrităţi. Semnăturile pe apeluri, ( acest ritual care validează umanitatea) însemnau mai puţin pentru el decât încrederea în demnitatea umană la care nu a renunţat niciodată. Pledoariile sale merg dincolo de artificialitatea complezentă a solidarităţii de ocazie. Grandilocvenţa nu îl tentează cu arborescenţa ei falsă, căci la Camus, scriitoul şi gânditorul, autenticitatea este condiţia existenţei. Statutul de “rezistent” este, în cazul lui, mai mult decât pretext de decoraţie. Rezistenţa este ocazia de a dovedi că absurdul poate fi temperat prin exerciţiul solidarităţii.

Înflăcărarea lui Camus îi acordă acea energie unică a libertăţii. Revolta lui Camus evită dialectica resentimentului, pentru că nu ura o hrăneşte, ci viziunea unei alte omeniri, emancipate de sub povara opresiunii şi a minciunii oficiale. Spre deosebire de intelectualul doctrinar, sedus de logica sistemului în care va închide lumea, Camus este atras de concreteţea acestei libertăţi pe care statul i-o confiscă omului, în numele raţionamentelor sofisticate sau al barbariei. În secolul XX, notează Camus în “ Reflecţii asupra pedepsei capitale”, Statul, iar nu individul, este cel mai mare dintre criminali. Ideologia suspendă morala, spre a oferi un alibi celor care ucid, cu sânge rece.

Alocuţiunea din 1957, dedicată Ungariei revoluţiei de la 1956, este, poate, textul în care central-europenii pot regăsi imaginea vibrantă a acestei solidarităţi care ignoră dictatul partinic. Reflecţia lui Camus este, aici, ca şi în ”Scrisori către un prieten german”, una antitotalitară. Tirania care se întemeiază pe ascetismul sângeros al revelaţiilor politice este, pentru Camus, imaginea însăşi a devastării şi a morţii. Violenţa care elimină, mutilează şi aserveşte este faţa de Meduză a răului pe care îl denunţă Camus.

Ungaria tragică a anului 1956 este ocazia pentru Camus de a formula acel crez de la care nu poate abdica, acel crez care, în anii războiului din Algeria, il plasează în poziţia de dureroasă moderaţie, acel crez care il împinge să refuze comunismul, după ce refuzat colaborarea şi fascismul: un crez în centrul căruia se află demnitatea umană şi corolarul ei, libertatea.Ceea ce Ungaria revelă,eroic, este capacitatea indivizilor de a refuza, solidar, cătuşele pe care le impune orânduirea ideocratică. Mistificării comuniste, Camus îi contrapune eroismul celor care nu pot accepta ca violenţa ilegitimă să invingă. Frazele lui Camus cad cu tăietura clasică hrănită de revoltă. Nici un privilegiu şi nici o raţiune supremă nu pot justifica teroarea sau tortura.

Remarcabilă şi vizionară în acest text camusian este capacitatea de a rezista orbirii, optând pentru luciditatea democratică. Acolo unde colegii de ideal se lasă atraşi în fundătură profesiunii de crez totalitar, apărând barbaria comunistă, prin delir utopic, Camus apără imperfecţiunile societăţii occidentale care nu aboleşte solidaritatea, în numele delaţiunii. Pluralismul face posibilă umanitatea, totalitarismul o elimină: iată ceea ce Camus reafirmă, în anii în care rătăcirea comunistă este echivalentă cu onorabilitatea intelectuală.

Vocea din discursul de la 1957 este aceeaşi vocea din “ Ciuma”. Rezistenţa este condiţia însăşi a umanităţii, în clipele în care tirania şi molima o asaltează. Ungaria de la 1956 este o altă cetate invadată de alaiul şobolanilor: cotropită şi însângerată,ea întruchipează forţa curajului ce nu capitulează, în pofida dictatului laşităţii. Omagiul pe care îl aduce Camus Ungariei revoltate este elogiul adus tenacităţii celor care, în faţa plutoanelor de execuţie şi a terorii, aleg sacrificiul, spre a salva onoarea unei întregi omeniri complice.