Sală plină și hohote de râs la proiecția unică a filmului „Două lozuri”(2016) în regia lui Paul Negoescu, prezentat la Paris în cadrul La Semaine du Cinéma Roumain, unde au rulat, între 6 și 12 decembrie, 15 producții în mare majoritate recente ale filmografiei din România. Selecția a fost făcută de Dan Burlac, director al festivalului organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Paris.
Comedia pe jumătate „de provincie”, pe jumătate „road movie” a lui Paul Negoescu, cu un buget de 20 de ori mai mic decât cel prevăzut de obicei pentru un film mediu, nu respectă din nuvela lui Caragiale „Două loturi” decât trama narativă (trei prieteni rătăcesc un bilet loto câștigător și încearcă să-l recupereze), dar știe să construiască un spumos haz de necaz, creând situații de o absurditate delicioasă și personaje-antieroi mustind de naivitate și prostie duioasă, în decorul – deja marcă a cinema-ului românesc – al României coșcovite de astăzi.
Un critic francez de film, prezent în sală, mi-a spus că-și cumpărase deja Două lozuri în DVD și că l-ar așeza ușor în topul celor mai reușite filme prezentate în cadrul ediției din acest an a festivalului de film românesc de la Paris, cu o selecție altfel destul de inegală.
Timp de o săptămână, au rulat la cinema Lincoln din Paris, în ordine cronologică: Octave, de Serge Ioan Celibidachi, Aniversarea de Dan Chișu, Dincolo de calea ferată de Cătălin Mitulescu, Câini de Bogdan Mirică, documentarul Planeta Petrila de Andrei Dăscălescu, L’Histoire de l’amour de Radu Mihăileanu, Nunta de piatră de Dan Pița, Duhul aurului de Mircea Vieroiu, Afacerea Est de Igor Cobileanski, Două lozuri de Paul Negoescu, 6,9 pe Scara Richter de Nae Caranfil, Fixeur de Adrian Sitaru, Dublu de Catrinel Dănăiață, Vara s-a sfîrșit de Radu Potcoavă, Charleston de Andrei Crețulescu.
Întotdeauna mi s-a părut o întrebare esențială aceasta, ce zice filmul despre lumea din care vine și-și trage esența, în particular, și despre lume în general, mai ales când e receptat într-un alt cadru decât cel originar. Iar dacă e vorba de o comedie, care sunt momentele în care se râde diferențiat – unii spectatori se amuză copios la o scenă, alții la alta – cu această influență a universului de valori și de background cultural diferite în privința spectatorului.
(N-am să uit, spre exemplu, observația făcută de un francez la mult apreciatul, în mod legitim, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Palmes d’Or la Cannes în 2007 : așa cum transpar din filmul lui Mungiu, construite de trama filmului, relațiile dintre bărbați și femei sunt de un pesimism covârșitor. Nu e nicidecum o judecată de valoare a filmului, e o constatare care privește „ideologia” filmului.)
Mă întorc la Două lozuri și la lejeritatea lui autentică : râzi cu poftă la îngroșările de situații, la alegerea (cu polonicul) a unor situații burlești – ghicitoarea din apartament care pentru ghicitul ei primește bani și taie bon de casă; și râzi mai subtil la bășcălia deuxième degré – între cei trei antieroi interpretați irezistibil de actorii Dorian Boguță, Dragoș Bucur și Alexandru Papadopol, prețiosul funcționar de primărie critică la un moment dat modul în care se face film azi în România, arătând doar mizeria ei și făcând țara de râs.
E adevărat că „butaforia” filmului recuperează comic și empatic o jalnică localitate de provincie – iar efectul cumulativ al cadrelor neglorioase te proiectează eficient și tandru în acest capăt de lume și de vieți minuscule cărora, la limita subzistenței, nu le rămâne decât să viseze la marele câștig la loto. Asta spune filmul despre lumea din care vine, că e o lume a lui Caragiale și a lui Eugen Ionescu, deopotrivă grotescă și absurdă, atașantă și de iubit. Tandrețea se grefează pe sentimentul de descurcăreală generală, pe faptul că nimic nu pare definitiv grav în lumea asta îngrozitor de urâtă, atâta timp cât cei trei prieteni exersează, fie chiar așa, naiv și tâmp, o solidaritate de fond, o bunătate ireductibilă.
Ce găsesc remarcabil în comedia lui Paul Negoescu e, mai presus de toate, dozajul neostentativ dar tulburător de râsu-plânsu. Și plânsul și râsul au parte de două scene antologice, fiecare în jurul câte unei mașini. Personajul principal e garajist, un falimentar al vieții: e fabuloasă scena de umilință, când lângă mașina revopsită clientul-mafiot nemulțumit și arogant îi aruncă în aer garajistului un fișic cu bancnote, ia de-aici sărăntocule… Să te tăvălești pe jos…de plâns. Scena în care te tăvălești pe jos de râs e despre o Dacie neagră care e albă. Nu vă mai spun decât că la Paris, în cinematograful de lângă Champs-Élysées, francezii și românii amestecați din sală au râs cu lacrimi.
Între două avioane Paris-București, l-am întrebat pe regizorul Paul Negoescu cum și-a construit râsul în filmul său.
S-a râs mult la proiecția Două lozuri de la cinema Lincoln din Paris, au râs românii din sală, au râs francezii. Dar s-a râs diferențiat, unii la unele situații, alții la altele, cu un punct culminant la scena cu mașina alba-neagra. Ce-i face să râdă, din punctul de vedere al regizorului? Cum dozezi umorul, șarja ca să nu sufoce ci să poarte filmul?
Paul Negoescu: Fiecare secvență e construită, din punct de vedere narativ, ca un arc în care există un început, un cuprins, o încheiere a acțiunii, dar și un punct culminant care, de cele mai multe ori, se bazează pe o mică răsturnare de situație, de tipul unui banc. Practic, exceptând momentele menite doar ca să lege punctele esențiale ale poveștii, filmul e o înșiruire de scheciuri, mai mult sau mai puțin reușite (din punct de vedere al umorului). Mai fac excepție trei secvențe, zic eu esențiale, unde se petrec mai multe răsturnări de situație, în avalanșă: una la început, când cei trei află în același cadru mai întâi că au câștigat marele premiu, apoi negociază partea fiecăruia, apoi se înțeleg, apoi realizează că au pierdut biletul și decid să plece la poliție. A doua secvență e cea cu mașina, iar a treia este la final, în apartamentul hoților unde, tot așa, într-un singur cadru avem mai multe răsturnări.
Deci aș putea spune că momentele sunt calculate încă din scenariu. Faptul că unii rând mai mult la o secvență, alții mai puțin, asta nu spune decât că spectatorii sunt diferiți, dar că până la urmă toți găsesc ceva care să-i facă să râdă.
Cât potențial cinematografic mai are acest pattern al cadrului (de țară) realisto-mizerabilist, decoruri coșcovite, blocuri jalnice, interioare kitsch. Face parte programatic din backgroundul și istoria delicioaselor personajelor? Cum ați ales interioarele? Câtă grija a fost pentru detalii?
Filmul se petrece într-un oraș de provincie și în periferia Bucureștiului, plus drumul cu mașina dintre cele două orașe, nicidecum la țară. Într-adevăr, e un film care vorbește despre lumea asta a săracilor, dar o face într-un mod lipsit de condescendență, își privește personajele cu drag, iar locurile respective, fie ele și coșcovite, sunt arătate cu un fel de melancolie. Cel puțin asta mi-am propus eu, să arăt și șarmul acestor locuri și, din moment ce lumea a apreciat filmul, cred că publicul a înțeles asta. Cred că zona asta socială este foarte ofertantă din punct de vedere cinematografic, cred că marile capodopere ale cinematografiei (de exemplu, Hoți de biciclete, Vittorio de Sica, 1949) vorbesc despre lumea asta nu întâmplător, ci pentru că sunt generatoare de conflict, iar conflictul stă la baza narațiunii.
Atât interioarele, cât și exterioarele le-am căutat atât de mult încât am ajuns să filmăm în vreo 7-8 orășele din apropierea Bucureștiului, ca să putem găsi exact locurile pe care le doream.
Vă interesează receptarea critică din afara țării? în ce mod? Simțiți că există o așteptare din partea filmelor românești după succesul ultimilor ani, în special la Cannes? E o presiune?
Mă interesează receptarea critică de oriunde, bineînțeles. Când am făcut filmul nu am ținut cont de cum va fi perceput, nici la noi, nici în străinătate, l-am făcut cum mi-ar plăcea mie să fie, pentru că percepția filmului nu e ceva ce pot controla.
Într-adevăr, simt că există o așteptare din partea festivalurilor și a criticilor față de filmul românesc și cumva este de înțeles că-și doresc filme care să arate cu degetul problemele pe care le avem în societatea noastră. Filmele românești (precum și filmele oricărei cinematografii vorbite într-o limbă de circulație redusă) nu sunt căutate pentru nivelul lor de entertaining, pentru că există destule filme care fac asta într-o limbă larg răspândită (engleză, franceză, spaniolă), ci sunt căutate filmele care ori inovează din punct de vedere artistic, ori discută teme serioase care ar putea face societatea să meargă mai bine. Pentru asta există, de fapt, festivalurile, nu ca să distribuie filmele care produc plăcere și relaxare, ci filmele care produc disconfort și ne atrag atenția asupra unor teme cu adevărat serioase. În cazul filmelor așa-zis de public, cum ar fi comediile, mi-ar plăcea mai tare ca ele să fie văzute mai mult în țară decât să circule în festivaluri. Mi-ar plăcea să existe mai multe cinematografe în România, ca lumea să se obișnuiască să vină din ce în ce mai des la cinematograf, în loc să caute filmul pe internet și ca filmele care se difuzează să fie mai bune din punct de vedere calitativ, pentru că, să recunoaștem, foarte multe filme de public sunt mai nocive decât ne dăm seama: gratuit vulgare, gratuit violente, care promovează idei sexiste sau, uneori, chiar rasiste, doar cu scopul de a face încasări, fără să privească lucrurile astea cu un ochi critic. La fel precum mâncarea sănătoasă, există filme care poate că nu sunt cele mai atractive filme din lume, dar sunt sănătoase pentru spirit, dar și filme de tip fast-food, care-ți creează plăcere pe termen scurt, dar care nu sunt sănătoase pe termen lung. Spre exemplu, am văzut recent un trailer de film (american) care se numea „Cum să faci ca s-o desfaci”. Cred că titlul ăsta e de ajuns să-mi fac o imagine despre cât de sexistă e abordarea filmului.
A consemnat Cristina Hermeziu
