Inteligența asimetrică (IV): Tristețea roiului

Profesorul Bentall propunea să încadrăm fericirea în rândul tulburărilor psihiatrice. Iată o posibilă explicaţie pentru tendința de înlocuire a comunităților cu roiuri. Inteligența Artificială tocmai redefinește regulile jocului și ne așează la locul nostru cel nou, acela de roi; un roi de ființe animate azi de dorința insațiabilă de fericire, mai mult decât de lăcomia insațiabilă de proprietăți, cea care ne-a mobilizat până acum.

De la „fericirea ca boală” la „Fericirea Națională Brută”

Probabil cu o doză de sarcasm britanic (tongue-in-cheek, cum spun ei), Richard P. Bentall, azi Professor, pe atunci (1992) Senior Lecturer la Liverpool University publică, în prestigioasa Journal of medical ethics, o pledoarie pentru încadrarea riguroasă a fericirii între bolile psihiatrice. Propunerea este argumentată cu satisfacerea celor mai exigente seturi de criterii folosite de profesioniști pentru a distinge între normal și patologic. De pildă, aplicând criteriul raționalității – unul dintre cele mai folosite pentru a accepta că un comportament este „anormal”, studiile arată că oamenii fericiți suferă de un handicap, față de cei cu dispoziție proastă sau chiar deprimați, în a-și aminti evenimente cu conotații negative, din memoria de lungă durată (din trecutul mai îndepărtat). Mai mult, la baza unei noțiunii consacrate, numită realism depresiv, stă următoarea observație, verificată prin proceduri științifice:

“oamenii fericiți manifestă diferite distorsiuni de judecată (biases of judgement) care îi împiedică să obțină o înțelegere realistă a mediului lor fizic și social. Astfel, există dovezi convergente că oamenii fericiți supraestimează controlul pe care îl au asupra evenimentelor din mediu (adesea până la situația în care percep evenimente complet aleatoare ca fiind sub acțiunea dorinței lor), dau evaluări nerealist de pozitive propriilor realizări, au convingerea că alții împărtășesc autoevaluările lor nerealiste și demonstrează o lipsă generală de echilibru când se compară pe ei înșiși cu alții.” [1]

În consecință, concluzia profesorului Bentall este necesitatea încadrării fericirii în taxonomia bolilor psihiatrice, drept „tulburare afectivă majoră, tipul plăcut”.

La polul opus al valorizării fericirii, în 1971, regatul Buthan, cu capitala la Thimphu, a introdus ca obiectiv al țării nu creșterea Produsului Intern Brut, ci creșterea Fericirii Naționale Brute (Gross National Happiness GNH), un indicator sintetic care însumează la nivel național contribuțiile de la fiecare cetățean privind fericirea, sănătatea spirituală, fizică, socială și a mediului și așa mai departe. Conceptul a făcut carieră mondială până la ONU sau la conferința de la Doha și s-au pus în circulație inclusiv modele entuziaste pentru cuantificarea GNH la nivelul SUA. Nu include fericirea paradoxală a lui Lipovetsky.

Între aceste abordări extreme se află opinia, larg răspândită, că fericirea unei comunități rezidă în fericirea fiecăruia dintre cei care o alcătuiesc. Mai mult, fericirea ar fi dezirabilă, ar fi un obiectiv legitim – atât personal cât și public. Nefericirea accentuată a unora dintre membrii comunității este greu compatibilă cu ideea de reușită, de situație bună la nivelul comunității. Așa este în cadrul comunităților, cu specificul lor de organizare, autoritate, comunicare internă, de stabilitate formală în timp, de dinamică relativ lentă.

Dar dacă analizăm un roi, în ce raport este, oare, fericirea indivizilor cu „starea de bine” la nivel de roi? Depinde din ce unghi privim. Iar asta ne întoarce spre „faptele alternative” ale lui Kellyanne Conway și spre adevărul roiului, adevărul emergent despre care am vorbit. Multe despre cum funcționează roiul nu știm, dar puținul pe care îl știm se dovedește foarte valoros: dezvoltatorii de modelele de inteligență artificială preiau prompt ceea ce descoperă biologii, etologii, entomologii, ihtiologii, ornitologii și confirmă, prin performanța algoritmilor, că putem pune la lucru inteligența de roi, swarm intelligence, pe care am descris-o anterior ca fiind o inteligență asimetrică. Un exemplu este tehnica Foraging Agent Swarm Optimization, FASO. Foraging desemnează în limba engleză căutarea de hrană de către un animal sălbatic, în condiții de mediu natural, iar Foraging Theory este o ramură a ecologiei comportamentale.

„FASO folosește o metaforă a organismelor (agenților) de hrănire pentru hrană într-un spațiu de căutare definit de utilizator. Alimentele, reprezentative pentru o funcție-obiectiv puternică, sunt beneficiile care caracterizează o soluție optimă. Agenții sunt clasificați prin „fericirea” lor, o gradare cantitativă a apropierii unui agent, prin poziția curentă, de poziția optimă. Fericirea este afectată pozitiv de o valoare mare a funcției obiectiv și afectată negativ de supraaglomerarea inter-agenți. Pentru a se deplasa prin spațiul de căutare, agenții sunt în primul rând atrași de alți agenți cu valori mai mari ale fericirii. (…) Agenții se vor deplasa în direcția agentul vecin cu cel mai înalt nivel de fericire. Agenților care nu au un superior privind fericirea în vecinătate li se oferă ocazia de mișcare aleatorie, permițând continuarea căutării. Direcția și magnitudinea precisă a mișcării sunt determinate de un vector de intervale. După mai multe cicluri de actualizări ale fericirii, actualizări de rază și mișcare, grupurile de agenți vor deveni grupați în jurul optimului. Acest lucru oferă  în mod eficient una sau mai multe soluții la problema de optimizare abordată.” [2]

Feromonul fericirii: de la supușii biologiei la supușii tehnologiei

Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!

După melci, Ion Barbu

Fenomenul biologic este unul bazat pe dinamică (neliniară) și resurse restricționate. Omul este, deocamdată, captiv în existența sa biologică. Progresul tehnologic aduce în aceste vremuri două schimbări critice:

1. Genomul, odată descifrat și deschis modificării artificiale, se transformă dintr-o constrângere inexorabilă într-o pârghie colosală de schimbare a viitorului, de exercitare a puterii.
2. Inteligența artificială – AI depășește pragul critic de acces la informații și implicare în decizii, prag peste care oamenii fac ceea ce află de la AI că “trebuie” să facă.

O legătură mai puțin evidentă între cele două schimbări calitative este veriga emoțională. Pe măsură ce emoția devine instrument de lucru în demersul euristic și în managementul social, resursa emoțională rezervată relației interpersonale se reduce. Limitarea resursei emoționale, suprasolicitată, devine o condiție critică. Dincolo de bine și de rău. Emoția devine volanul, iar acesta nu poate fi lăsat … pe mâna oricui. Reluăm, din pastila anterioară, aserțiunea Dr. William Davies:

„Jurnaliștii și politicienii nu mai pot să facă abstracție de o evaluare continuă a stării de spirit colective, la fel cum un director executiv nu poate ignora fluctuațiile cotației la bursă a acțiunilor companiei pe care o conduce.” William Davies, Associate Professor, Goldsmiths, University of London, The Age of Post-Truth Politics, The New York Times, 24 august 2016

Modelele bazate pe comportamentul de roi, pe inteligența de roi, și-au dovedit practic supremația în ultimii 10 ani în extragerea informației de interes din ceea se întâmplă în mediul online de socializare. Iată doar un exemplu, de pe la începuturi:

„Utilizatorii de internet se alătură unor comunități online unde opiniile se formează prin socializare tipică roiului – social swarming. (…) Aplicând tehnici de extragere a datelor – data mining pe text, opiniile indivizilor din roi sunt clasificate conform polarității. Cu ajutorul unui algoritm, inspirat din larg cunoscuta metaeuristică ACO ant colony optimization, se face o predicție a tendinței de evoluție a opiniei în roi.”  Carolin Kaiser et al, Swarm Intelligence for Analyzing Opinions in Online Communities [3]

Care este, așadar, mâna cea mai sigură căreia putem să-i încredințăm „volanul” emoțiilor cu care poate fi strunit roiul de oameni? Este cea căreia îi încredințăm, progresiv, cele mai complexe și importante sarcini curente cu care ne confruntăm: Inteligența Artificială, Artificial Intelligence, AI.

Performanța inteligențelor artificiale a depășit deja nu numai nivelul inteligenței umane, dar chiar și capacitatea oricărui om de a evalua, cu propriile puteri, cu propriul creier, o astfel de performanță. De mai mult timp, nu mai putem evalua mașinile de gândit decât prin mijlocirea altor mașini de gândit.

Cam acesta este începutul și sfârșitul acestei povestioare. Nu e vorba de utilaje care fac mai mult decât ar putea face mușchii oamenilor, nici de mașinării care aplică mai repede decât un om algoritmi, proceduri de prelucrare a informațiilor. Nu vorbim nici măcar de mecanismul diferit de memorare și transfer al rezultatelor învățării. „Diferit”, adică ce învață/descoperă un individ AI poate fi transferat quasi-instantaneu, integral și nealterat unui număr nelimitat de parteneri, pe când un om poate comunica… încet, parțial și distorsionat ce a învățat, altor oameni. Proiectarea automată a roiurilor de roboți a trecut și aceasta, de mulți ani, de faza de pionierat, acum sunt comparate diverse metode, între ele și cu proiectarea de către oameni; iar oamenii nu stau confortabil [4].

E vorba de creiere artificiale care redefinesc jocul: stabilesc noile reguli și noile obiective ale jocului, iar noii parametri poate ne sunt încă accesibili în formă, dar în esență nu i-am stabilit, nu-i bănuiam, nu-i intuiam – de fapt nu îi știm, ci îi aflăm de la AI.

„Nivelul următor”, cel pe care se joacă acum, este cel pe care AI, Inteligența Artificială este cea care definește criteriile de optimizare, criteriile de selecție; în final, criteriile după care se iau deciziile. Aceste criterii sunt descoperite pe baza „învățării”, a integrării datelor supuse analizei. Totul se desfășoară progresiv, dinamic. [5]

Așadar, omul își abandonează rolul privilegiat în definirea criteriilor de optimizare puse la baza unui algoritm. Abandonează în numele progresului: AI definește mai bine optimul, nu doar îl găsește mai repede.

Dependența actuală de automatizare este totală. Funcțiile vitale ale societății moderne nu mai pot fi realizate de oameni. Rețelele de comunicații de date sunt vitale și total dependente de automatizări electronice. Optimizarea lor este printre principalii beneficiari ai Swarm Intelligence, ai inteligenței de roi

Rezultatul e, de mult timp deja, în afara „verificării” posibil a fi efectuată de un om, cel puțin până la momentul istoric al interfațării efective, nemijlocite între creierul unui om cu echipamente de procesare a informației sau cu alte entități biologice apte să proceseze informații. De aceea se sperie până și Elon Musk, care șoca audiența într-o prelegere la Massachusetts Institute of Technologies indicând Inteligența Artificială, AI, drept „cea mai mare amenințare existențială” la adresa umanității (Elon Musk’s Billion-Dollar Crusade to Stop The A.I. Apocalypse, Maureen Dawd, Vanity Fair, aprilie 2017).

Nu voi divaga comentând robotul care a primit recent cetățenie în Arabia Saudită iar acum vrea să aibă copii, nici măcar scrisoarea semnată de somități contemporane care cere ultimativ, pe un ton aproape disperat, blocarea dezvoltării de arme autonome bazate pe AI. Adaug numai o notă de atenționare pentru cei tentați să-l ia în derâdere pe Musk.

„Dacă mă supără un robot, îl scot din priză!” este o iluzie, o auto-amăgire.

„Scoaterea din priză” ca soluție de siguranță nu mai este un subiect: atunci când într-adevăr contează, AI nu poate fi scoasă din priză. Kubrick a recurs la o virgulă optimistă. Optimistă – adică nerealistă: HAL nu poate fi oprit decât printr-un act sinucigaș.

Vrem performanță, iar performanța a ajuns să depindă de automatizare încă din secolul XIX. Catastrofa de la Cernobîl s-a produs datorită operării manuale a unor procese prevăzute să se desfășoare sub control automat, control care fusese suspendat câteva minute. Niciun autoturism dintre modelele recente n-ar putea funcționa fără „calculatorul de bord”. Cu atât mai mult în aviație, în armată, centrale energetice, în rețele de energie sau de comunicații, automatizările nu sunt doar utile, sunt esențiale, critice, indispensabile. Adică fără astfel de procese care se desfășoară liber de intervenția omului, cu o rapiditate inaccesibilă omului, executate de mașinării, de făcături de-ale noastre, viața ne-ar fi imposibilă, de ceva timp. AI este „nivelul următor” după automatizare. Așa cum nimeni n-ar mai trece azi „pe manual” manevrele unei rachete de croazieră sau conexiunile dintr-o rețea de comunicații GSM sau o rețea de comunicații de date dintr-un mare oraș sau climatizarea unui zgârie-nori, nimeni nu va „scoate din priză” o AI de importanță majoră. Trecem majestuoși, prin opțiunea pentru dependența de optimul oferit de AI, la un nivel fără întoarcere: omul nu va mai controla situația. De pildă, nici măcar diagnosticul medical, nici dieta recomandată – sau impusă (dacă nu vrei să pierzi asigurarea sau chiar job-ul) etc. Putem întrerupe/suspenda/trece pe „manual” numai serviciile care „nu contează”.

Omul adult, fără complexe, fără bravade, vrea să fie performant, să ia „cea mai bună” decizie. Practica socială îl va obliga, probabil, să recurgă mai tot timpul la soluția oferita de AI (pusă în funcțiune și modulată de cei cu puterea să o facă).

Lăcomia, iar nu satisfacerea nevoilor elementare, a fost motorul progresului economic din ultimul mileniu. Mai nou, diferența de potențial dată de nefericire creează o tensiune care a fost și încă mai este speculată productiv de consumerism, dar este deplin valorificată abia de roi. De roiul permis și impus de interconectarea, de comunicarea prin tehnologiile cele noi. Observând cu răbdare alte roiuri, putem remarca și variante de comportament care ne impresionează altfel decât majestatea misterioasă a stolurilor de grauri:

„Dar în deșerturile din Utah, dr. Couzin (dr. Iain D. Couzin, biolog matematician la Princeton University și University of Oxford, n.n.) și colegii săi au descoperit că roiurile gigantice pot fi, de fapt, alcătuite dintr-o mulțime de indivizi egoiști. Greierii ‘mormon’ se vor aduna uneori cu milioanele și se vor târî în grupuri compacte care se întind pe mai mult de cinci mile. Dr. Couzin și colegii săi au făcut experimente pentru a afla ce-i determină să formeze astfel de grupuri. Ei au descoperit că mobilurile agregării greierilor sunt foarte diferite de cele care aduc lăcustele împreună. Când greierii ‘mormon’ nu găsesc suficientă sare și proteine, devin canibali. ‘Fiecare greier în sine este o sursă perfect echilibrată de nutrienți’, susține dr. Couzin. ‘Astfel, un greiere, la fiecare aproximativ 17 secunde, încearcă sa atace alți indivizi. Dacă nu te miști, probabil că vei fi mâncat.‘ Această mișcare colectivă este cea care determină greierii să formeze roiuri mari. ‘Toți acești greieri se află într-un marș forțat‘, spune dr. Couzin. ‘Încearcă să atace greierii care sunt în față și încearcă să evite să fie mâncați din spate‘.” From Ants to People, an Instinct to Swarm, Carl Zimmer, New York Times, 13 noiembrie 2007

Pregătisem acest text pentru un final senin, inspirat de luciditatea care se răspândește între profesioniști în privința adevărului emergent, cel despre care am vorbit în pastila trecută. O dovadă este Morten Knodsen, de la Copenhagen Business School, care, pornind de la truismul că mai multă cunoaștere nu aduce mai puțină ignoranță, propune, inspirat, o completare a managementului bazat pe dovezi cu managementul necunoașterii „management of non-knowledge” [6].

M-a readus însă la tristețea roiului, tristețea cea mobilizatoare, o notificare care a intervenit recent dinspre cei care se joacă de-a stăpânii inelelor în laboratoarele de inginerie genetică; ei tocmai au descoperit apa rece: furnicile lipsite de receptori pentru feromoni nu mai pot fi regine [7].

Așadar, pare recomandabil ca, în planurile de upgradare estetică și de modulare a dihotomiei masculin/feminin, recent proclamată vetustă, să nu includem și cauterizarea receptorului pentru feromonul fericirii!

„Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.” (Marcu 4, 25)

Referințe:

[1] R.P. Bentall, A proposal to classify happiness as a psychiatric disorder, Journal of medical ethics, 1992, 18, 94-98

[2] K.M. Barresi, Foraging Agent Swarm Optimization with Applications in Data Clustering, M. Dorigo et al. (Eds.): ANTS 2014, LNCS 8667, pp. 230-237, 2014. © Springer International Publishing Switzerland 2014

[3] C. Kaiser, J. Kröckel, F. Bodendorf, Swarm Intelligence for Analyzing Opinions in Online Communities, Proceedings of the 43 Hawaii International Conference on System Sciences, 2010

[4] Francesca G. et al. (2014) An Experiment in Automatic Design of Robot Swarms. In: Dorigo M. et al. (eds) Swarm Intelligence. ANTS 2014. Lecture Notes in Computer Science, vol 8667. Springer, Cham

[5] Tommaso Urli, Hybrid Meta-Heuristics for Combinatorial Optimization, Ph.D. Thesis, Università degli Studi di Udine, 2014

[6] Knudsen M. From evidence-based management to management of non-knowledge, Emergence: Complexity and Organization, 2017 Jun 30 [last modified: 2017 Aug 6]. Edition 1. doi: 10.emerg/10.17357.f54a7c6d328d513f9c8d6be522b101bd.

[7] James Devitt, Mutant Ants Provide Insights into Social Interaction, New York University News Release, Aug 10, 2017