- Pe masa mea de lectură, ”Radio în zăpadă” a ajuns după ”Mici schimbări în viață”.
- Nu, nu vorbesc/nu scriu codat! Cele două titluri care stau între ghilimele sînt cele mai recente două cărți de proză scurtă ale lui Adrian G.Romila.
- ”Radio în zăpadă” a fost publicat(ă) în 2014. ”Mici schimbări în viață” – în 2016. La edituri diferite: prima – la Tracus Arte; a doua – la Charmides.
- Am scris despre ”Mici întîmplări…”. Aici, cu multă plăcere: http://www.lapunkt.ro/2017/06/20/scurt-si-cuprinzator/
- Dacă ar fi ader pînă la capăt la ideea de bullet points care structurează acest text, aș putea face o piruetă simplă: anume, aș putea spune că lucrurile spuse/scrise despre ”Mici întîmplări în viață” sunt, cu asupra de măsură, de regăsit și în volumul de proză precedent acestuia. Și m-aș putea opri. Subscriu și întăresc – cum s-ar zice…
- Nu o să mă opresc, desigur. ”Radio în zăpadă” e subintitulat ”proză ultrascurtă”. Voi menține însă acest mic truc – cu notații aproape telegrafice.
- Da – (ultra)scurte!
- Pe coperta a a patra a cărții, Daniel Cristea Enache (DCE – scris ultrascurt!) menționează cinci ”calități și dexterități” care sunt necesare ”pentru a scrie proză scurtă de cea mai bună calitate”.
- Sunt toate cele cinci, împreună, valabile și dezirabile. Mă voi opri însă la cea cu numărul patru, în enumerarea lui DCE.
- Aceasta: ”în al patrulea rînd, se cuvine ca el să lucreze nu numai cu explicitul situațiilor, ci și cu implicitul lor; să fie capabil să utilizeze, cu egală îndemînare, denotativul și sugestivul.
- Ultrascurt: în ”Radio în zăpadă”, Adrian G.Romila este ultraperfromant (și) în acest sens.
- În ”Radio în zăpadă” sunt peste 35 de proze ”ultrascurte”. Cam în toate e ceva care se vede la suprafață și ceva care se între-vede în adîncime. Și combinația aceasta de paliere, executată în 6.000-8.000 de semne lasă o foarte puternică și foarte plăcută impresie la lectură.
- Ca să reformulez ideea de mai sus: prozele din această carte seamănă, ca depozitare de sens și de artă în materie de proză scurtă, cu ceea ce se întâmplă, foarte interesant pentru literatură de altfel, cu rîul Dîmbovița în București.
- Ultrascurt: în Capitală, Dîmbovița are două brațe. Unii spun că ar fi chiar două rîuri.
- Unul – cel curat, limpede, vizibil, e la suprafață. Al doilea e ascuns, drenat, curge pe sub pamânt, acolo unde e mai puțină lumină. Ambele sînt Dîmbovița.
- Schimbînd ceea ce e de schimbat, cam așa curg, puse în pagină, la îndemîna cititorului, și prozele lui Adrian G. Romila din ”Radio în zăpadă”.
- Spre pildă: în ”Pantalonii largi”, cei care alcătuiesc corpul profesoral de la un liceu cu tineri energici și foarte zgomotoși nu înțeleg evidența că la orele de religie, la unele dintre orele de religie (la acelea la care vine un nou prof), e o liniște nefirească.
- Enigma crește, la fel și curiozitatea celor care înregistrarea această anomalie. Directorul însuși decide să execute o pîndă care să clarifice lucrurile.
- Și ele devin limpezi – în adîncime, în perspectivă, dacă vreți.
- Nu chiar ultrascurt, dar nici plictisitor de lung, iată finalul acestei foarte bune bucăți de proză: ”Și văzu cum tînărul teolog al școlii, după ce-și desfăcu de tot pantalonii lui largi, cu pense, scoase din ei o coadă lungă, îngrozitoare, care începea chiar de la fund, de lângă noadă, și se termina la picioare, înfășurată astfel încît să nu fie observată prin vreo umflătură a cracului de stofă. Nu mai văzuse asemenea coadă, groasă, cenușie, cu un smoc zburlit de păr în capăt, încrețită pe alocuri de o piele adunată în pliuri, plină de coji uscate și de zone roșiatice. Fugi de la geam numai după ce proful își înfășură la loc coada pe piciorul stîng și-și încheie pantalonii, întorcîndu-se spre ușă, ca să revină la ore.”
- Cam așa e tot volumul. Adică, foarte bun!
