Apologia iaurtului

În lipsa unei cauze mai nobile, înaintea loviturii de stat eșuate, Erdogan s-a lansat într-o campanie de apărare a iaurtului turcesc, defăimat de ne-iubitorii de țară și mâncare tradițională[1]. Ayran, o băutură obținută din iaurt, amestecat cu apă, sare, usturoi și mentă, este, pentru turci, ce e vodka pentru ruși sau berea la halbă pentru nemți. Până și lanțul de fastfood McDonald’s s-a gândit să includă, în restaurantele din Turcia, ayran-ul ca garnitură de bază, pe lângă cutumiarul meniu de cheeseburger cu cartofi prăjiți și maioneză. Iaurtul turcesc este atât de popular încât ocupă o întreagă piață, paralelă și net superioară celei a tuturor celorlalte băuturi (non-alcoolice, de bună seamă) la un loc.

Dragostea de ayran a lui Erdogan este, în acest număr, un prilej nu de a discuta politicile sociale ale președintelui turc, pentru că asta am făcut-o deja de câteva ori și parcă am avut gura spurcată. Iată ce vară de foc au avut turcii anul acesta. În consecință, caut în pilda iaurtului nu un motiv politic, ci unul endocrinologic. Gestul de apărare a iaurtului vine ca replică la un întreg demers occidental, pe care îl putem rezuma cu titlul unei cărți de mare succes – În apărarea hranei[2] (In Defense of Food, publicată prima dată în Statele Unite în 2008, bucurându-se de asemenea impact, încât un al doilea volum, Dilema omnivorului, a urmat imediat, precum și numeroase reportaje, emisiuni TV, reviste și bloguri care gravitează în jurul autorului, Michael Pollan, și ideilor sale). Apărarea mâncării poate lua forme mai mult sau mai puțin concertate, de amplori variabile, de la cele în spiritul petiției pentru păstrarea rețetei de mititei cu bicarbonat, înaintată de români cu succes la Bruxelles, despre care scriam anul trecut, până la îndemnul Buy Romanian, rostit cu avânt de fostul nostru președinte, care deschidea portbagajul mașinii personale pentru a demonstra că a cumpărat castraveți de Teleorman, nu de Turcia și roșii de Slatina, nu de Sicilia. Dar mecanismul de apărare despre care ne vorbește Pollan, alături de mulți alți sociologi și nutriționiști occidentali, trece mult peste un produs sau ingredient oarecare, ajungând la dimensiuni macro-alimentare.

bizar

Iată ce aflăm despre cum și de ce trebuie (măcar unii dintre noi) să sară în apărarea mâncării, dintr-o carte numită Greutatea modernității, cu referire dublă la provocările omului modern și la circumferința taliei sale, cea din urmă fiind o consecință firească a celor dintâi[3]. În discuțiile actuale despre standardul de viață, adesea se pune problema nivelului de consum necesar demonstrării acestui standard. Cu alte cuvinte, cât trebuie să consumăm ca să ne convingem, pe noi înșine și pe ceilalți, că o ducem bine? Ca să răspundem corect la această întrebare, experții ne îndeamnă să ne recalibrăm așteptările cu privire la satisfacțiile pe care le avem consumând, printre altele, hrană. Putem face acest lucru privind cu alți ochi valori culturale mai vechi și practicând o simplitate voluntară, care presupune producție domestică și reciclarea bunurilor. Oamenii de azi, care au nevoie de ajutor pentru a reduce consumul (fie că este vorba de obezi care nu pot să slăbească singuri, apelând la ajutor, mai ales în cadrul unor emisiuni TV, fie că este vorba de oameni compulsivi care acumulează și nu se pot despărți de nimic din casă, având nevoie tot de ajutorul unei echipe de televiziune pentru a scăpa de surplusul de obiecte din debara). Aceste persoane sunt la ani lumină distanță de așa-numita „generație norocoasă”, care, cu mai puțin de jumătate de veac în urmă, trăia și consuma într-un ritm moderat. Faptul că omul de azi începe să conștientizeze importanța relației cu hrana este dovedit de creșterea în popularitate, în Occident, a grădinilor de buzunar, precum, în epoca ceaușistă, zarzavaturile răsărite la umbra blocurilor de beton sub privirea grijulie a nostalgicilor strămutați de la țară. Această realitate a început deja să facă loc, în țările cu simț civic și ecologic mai crescut și degrabă întreprinzătoare în folosul comunității, unor planuri de urbanism care postulează un mediu înconjurător sensibil la hrană, oferind cetățenilor mai multe opțiuni alimentare, în timp ce îi încurajează să facă mai multă mișcare și să se angajeze social. Putem constata că vechiul și bunul cultiver son jardin nu prea mai are de-a face cu filosofia Luminilor, ci pur și simplu cu dieta care, până la urmă, îți prelungește viața.

Ce-i drept, între țările avansate, nu toate s-au bulucit să îmbrățișeze îndemnul lui Candide ad litteram, dovadă că în continuare se fac rampe și scaune mai mari pentru comunități care majoritar trec de un chintal per capita. Dar cei care au pornit în sens invers sunt tot mai numeroși. Nu întâmplător, cei care știu să mănânce cel mai bine sunt fruntași. Italienii se mândresc deja de două decenii cu mișcarea slow food, care, sub semnul mâncării echitabile pentru toți, atâta vreme cât e bună, curată și necontrafăcută, dă lovitură după lovitură în farfuria de plastic cu pui de Kentucky a Colonelului Sanders. Mișcarea slow food sfătuiește pe oricine vrea s-o asculte: mănâncă încet, la masă, împreună cu cineva, promovând astfel legătura dovedită a fi indisolubilă între mediu, sănătate și convivialitate. Nici francezii nu se lasă mai prejos, obligând guvernul să acorde angajaților pauze de masă suficient de lungi pentru ca aceștia să poată urma cele trei reguli de aur ale slow food. Nu în ultimul rând, japonezii obligă fermierii să cultive un procent din ce în ce mai mare de produse tradiționale. Nu e de mirare că, în aceste țări, rata de creștere a numărului de obezi este mai scăzută decât în alte părți.

România, care deja s-a apucat să facă emisiuni TV pe tema „Ajutor, vreau să slăbesc”, chiar dacă cei asistați au 90 de kg, nu 270, ca în țara hamburgerilor, din ale cărei formate televizate ne-am inspirat cu toții, nu ar trebui decât să urmeze o regulă simplă, în trei pași: să mănânce hrană adevărată, nu prea multă, predominant vegetală. A ajuns și la noi presiunea bio, cu care încă nu prea știm ce să facem, cu atât mai mult cu cât de multe ori producătorii care își spun „tradiționali” și mai pun și o etichetă cu motive romboidale, cică specific românești, pe ambalaj, sunt de multe ori pur și simplu niște angrosiști turci. Măcar de ne-ar aduce și nouă niște ayran, care, fiind foarte sărat, ar avea mari șanse să contribuie la reducerea deficitului de iod care, înțeleg, e și el o problemă la români. Altminteri, la ce ne-ar folosi nouă toată povestea cu bio? Oare bicarbonatul, care face ca micii noștri să fie mai mari decât ai acelorași turci de mai sus, este bio? Dar aspirina din gemul de măceșe? Și, dacă chiar s-ar demonstra științific că sunt, ne-ar ajuta ele să trăim mai mult și să fim mai slabi? Mai bine ne vedem noi liniștiți de pastramele și afumăturile noastre pentru că, spune un proverb al celor ajunși obezi de prea mare grabă la mâncat, ce nu știi nu-ți poate face rău.

[1] Hotnews, 9 noiembrie 2015.

[2] Michael Pollan, In Defense of Food, Penguin Press, 2008.

[3] Cathy Banwell, Dorothy Broom, Anna Davies, Jane Dixon, Weight of Modernity. An Intergenerational Study of the Rise of Obesity, Springer, 2012.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *