Un entuziasm tonic, robust, sănătos, probabil fără precedent în democrația noastră încă originală și încă destul de fragilă: acesta este unul dintre cele mai puternice și mai încântătoare efecte ale mișcărilor de protest din ultimele zile care au avut loc în România (și care, probabil, vor mai continua o vreme). Nu e, desigur, singurul efect – dar acesta numit mai sus este extraordinar de puternic și de vizibil.
Să zăbovim puțin asupra acestui aspect – pentru că e atît de rar și fiindcă el echivalează cu un uriaș dar pe care cîteva sute de mii de români îl fac altor români, României și viitorului acestora. Să spunem că este un uriaș rezervor de speranță, ar fi just – dar prea puțin. Să spunem că este cel mai elegant mod de a pune între paranteze și de a micșora pulsiunile fataliste și proiecțiile prăpăstioase – la fel, corect, dar prea puțin. Eu cred că nu e deloc exagerat să spunem că aceste zile au stat sub o zodie a miracolului. Aceasta, fie și pentru un observator realist, rațional, poate chiar sceptic – într-un sens igienic.
Încă o dată – nu cred că este cu ceva comparabil genul de entuziasm purtător de viitor pe care au stat și care a rezultat din mișcările de protest ale ultimelor zile. Pe de altă parte, în alte forme, am mai avut momente de cotitură, cînd astrele păreau să se vor alinia radical altfel pentru societatea românească și – amănuntul următor nu este deloc de prisos – pentru o lungă durată. Am mai avut, cu alte cuvinte, explozii de energie pozitivă, speranțe care părea că pulsează spre o împlinire inevitabilă și majoră.
Foarte pe scurt: însuși momentul de cotitură din 1989 este din specia celor sugerate mai sus. Mai apoi: Piața Universității (mai cu seamă ediția 1990, mai-iunie), marele miting al Alianței Civice, turul al doilea din 1996, 2004 și înfrîngerea lui Adrian Năstase care a lăsat în urmă (da, aprecierea fostului premier era cît se poate de justă) ”două Românii”. Intarea în UE și, la scurt timp, ce s-a întîmplat, în conștiința publicului, cu referendumului din 2007 de suspendare a președintelui – ambele sînt ”din același film” – tonic, cu perspectivă optimistă inclusă, cu entuziasm debordant și cu speranțe multe la purtător.
Sînt gata să așez, cu nuanțele de rigoare (care nu vor fi menționate aici, ele putînd face subiectul unui alte text, distinct), sub aceeași specie și ceea ce s-a întîmplat în 2012, în două momente – două momente care au însă conținuturi diferite. A fost entuziasm, a ars bine de tot flacăra speranței și în iarna lui 2012 și, la un alt referendum pentru suspendate, în vara aceluiași an. Cînd mă refer la entuziasm și la speranță, îi am în vedere pe oamenii de bună credință – însă, între decidenții și beneficiarii direcți ai celor două momente din 2012, mă tem că aceștia (oamenii de bună credință, adică) nu au fost majoritari.
Pînă la ianuarie-februarie 2017 au mai fost, la scară mare, încă două explozii de încredere și entuziasm publice. Mai întîi, în 2014 – între cele două tururi ale scrutinului prezidențial, în ziua votului (cînd ”glonțul de argint” al diasporei a făcut diferența între două lumi pe care și le putea alege țara noastră) și puțin timp după aceea. Apoi, după ceva teribil și tragic- după #Colectiv.
Pe de o parte, pentru ianuarie-februarie 2017, a propos de proteste și de narațiunile pe care stau acestea ori pe care le scot protestele în evidență, nu cred că există precedent. Cantitatea și calitatea, forța și suplețea, eleganța și fermitatea care au ieșit în aceste zile la iveală sînt fără precedent. Împreună cu acestea, maturitatea opțiunilor și a mesajelor, decența și normalitatea lor!
Pe de altă parte, și această remarcă (încă!) nu are de-a face cu protestele din ianuarie/februarie 2017, există un punct comun al celorlalte explozii de entuziasm. E comun și e dramatic. Simplu spus: în nici unul dintre cazurile enumerate mai sus, victoria celor care se opun, ferm, trecutului nu a fost totală. Veți spune că ”a fi totală” este o eroare de apreciere – și probabil că așa este, dar formula poate funcționa ca un artificiu retoric, ca un semnal de alarmă. Reformulat, iată despre ce este vorba: în cazul niciuneia dintre exploziile de speranță și de entuziasm, lucrurile nu au fost duse foarte departe, măcar pînă într-acolo încît să existe fie și iluzia că unele opțiuni esențiale sînt ireversibile.
Și mai aplicat spus: după boom-ul de entuziasm, adesea în scurt timp, organizarea speranței sau, cum vreți să îi spuneți, managementul entuziasmului au înregistrat erori și eșecuri semnificative. Fără să fie o fatalitate, aceeași problemă reprezintă riscul major și pentru ceea ce se întîmplă în aceste zile – cu, inevitabile de altfel, consecințe imediate și nu numai.
A propos de tematica survolată mai sus: Nicolae Iorga a spus cîndva, cu înțelepciune – ”ferește-te a doua zi după succes”. Ceea ce este diferit – deși nu atît de ușor de sesizat – de ”ferește-te a doua zi de succes”….
