Romulus Rusan, un militant al memoriei

S-a stins la 8 decembrie 2016 un memoric şi istoric. „Activist al memoriei“ sună foarte rău în limba română din cauza accepţiunii negative pe care a căpătat-o termenul sub comunism. Nici militant nu mă mulţumeşte şi din acest motiv îi voi spune şi memoric, un calc după anglo-saxonul memorian. Romulus Rusan a devenit istoric după 1989, fără să aibă nevoie de o diplomă, fără să urmeze cursurile unei facultăţi de profil. A învăţat regulile meseriei în dialog cu victimele totalitarismului şi aplecându-se sistematic asupra documentelor de arhivă. A rămas însă şi un militant al memoriei, un purtător de cuvânt al victimelor comunismului, şi acest aspect se vădeşte în toate întreprinderile sale (mai ales editoriale şi muzeale).

Moartea sa m-a tulburat şi m-a îndemnat să caut prin biblioteca personală şi prin textele mele; îmi dau seama cât de puţin am scris despre Romulus Rusan în comparaţie cu cât îi datorez (mi-e greu să îl despart de doamna Ana Blandiana, iar această rememorare îndatorată îi priveşte, măcar în parte, pe amândoi). Fără ei nu aş fi cunoscut Memorialul de la Sighet încă din 1999-2000, nu aş fi fost atât de legat de un anumit demers civic-istoriografic cu implicaţii morale. Mi-l amintesc de fiecare dată în gara din Sighet, după un drum lung, ordonându-ne pentru o poză de grup, studenţi ai şcolii de vară şi conferenţiari laolaltă. În afară de Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări (Fundaţia Academia Civică, 2013), pe care a coordonat-o, nu am vorbit pe larg despre Romulus Rusan, iar acum regret cu atât mai mult.

Ne-am aflat mai mereu pe aceeaşi lungime de undă; şi în ceea ce priveşte opţiunile istoriografice şi cele moral-politice. Când un subiect ne-a despărţit era de o delicateţe pe care eu nu am mai întâlnit-o la alţi interlocutori. Îmi amintesc că era profund întristat de modul în care era receptat de către unii tineri istorici literari volumul său de călătorie în SUA, America ogarului cenuşiu (socotit anticonsumerist, cumva chiar anticapitalist, cu atât mai straniu cu cât era publicat într-o Românie comunistă de către un intelectual care, teoretic, nu se identifica în vreun fel cu natura regimului politic, regim politic pe care l-a denunţat sistematic şi documentat după 1990 prin intermediul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, al Fundaţiei Academia Civică şi al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului).

Mi-a cerut părerea şi am fost încurcat: eram cumva la mijloc, cantonat într-un fel de: nici dvs nu sunteti prea convingator, nici criticii nu au dreptate. Nu ştiu ce mi-a venit şi l-am întrebat, poate un pic insolent: „Domnule Rusan, dar ce aţi căutat în anii 1970 la «Tribuna României»“? A râs şi mi-a povestit împrejurarea, hazardul care te duce atât de aproape de sfere editoriale ale puterii, în contact (direct sau indirect) cu un Mihai Dulea, Petre Ghelmez ş.a. Eram fascinat şi de atunci l-am îndemnat constant de câte ori ne vedeam să îşi publice memoriile. Îşi făcuse cu supra de măsură datoria faţă de victimele totalitarismului comunist, venise vremea propriei confesiuni. În ultimii ani mi-a dezvăluit că lucra la aceste memorii. Sper că nu ne-a părăsit fără să le desăvârşească. Ne vom aminti de el mai ales privind spre Memorial şi spre cărţile sale. Odihnească-se în pace!