Bucureştiul meu

Locurile care ne plac au întotdeauna o parte de ficțiune, o imagine ideală care locuiește în mintea noastră; adesea, ficțiunea creată adaugă spațiului real nostalgia pe care o purtăm în noi impregnată de memoria afectivă față de ceea ce am trăit sau simțit odată într-un loc anume. Bucureștiul este, pentru mulți dintre noi, un loc imaginat, mai puţin real, pentru că este un oraş care are o vibraţie a lui uneori abia perceptibilă, alteori puternică, pe care o simt şi o cunosc cei care iubesc oraşul acesta atât de eclectic în toate, oameni, clădiri, cartiere, case şi copaci, aer şi lumină. Bucureştiul nostru este un oraş al caselor aristocratice, tăcute şi sobre care te trimit la o lume ascunsă, parţial pierdută şi la oamenii care au fost cândva locuitori şi pelerini ai străzilor poetice cu nume atât de melancolice uneori şi alei pierdute după colţul unui bloc înalt şi gri, în capătul căreia poţi găsi un copac fabulos care ascunde o casă părăsită pe care a crescut iedera uitării. Te opreşti şi miroşi, iar atunci aerul toamnei îţi aduce aminte de momente vechi, rămase undeva în memoria sufletului şi de tine în anii sălbatici ai tinereţii, de prieteni şi iubiri cu mirosul teilor bucureşteni şi nebunia zilelor de început, când totul părea posibil şi imposibil, în acelaşi timp. Zilele fierbinţi din iunie 1990 când studenţii trăiau în corturile puse pe iarba de la Universitate pentru că visau şi vroiau o altă ţară, iar aerul Bucureştilor era fierbinte şi dens, iar soarele izbea cu violenţa nejustificată a celui care nu ştie că unii oameni şi unele locuri nu pot primi căldura şi lumină prea puternică, deodată, o tranziţie fiind necesară.

Trecutul Bucureştilor e încărcat de melancolie, ca o tânjire continuă după o parte a corpului tău, o extensie care îţi completează identitatea, într-un mod misterios, pe care nu îl poţi înţelege pe deplin, o aură invizibilă care îţi înconjoară fiinţa într-un fel care spune ceva celorlaţi. Acestei melancolii îndreptate către ceea ce a fost I se suprapune perpetuu o nostalgie după un oraş ideal, creat şi visat din fiecare dintre noi, un oraş al tuturor posibilităţilor, conectat global, o capitală europeană în care localismul negativ al corupţiei şi balcanismului să dispară; eclectici cum suntem, am vrea să păstrăm în Bucureştiul nostru de mâine părţile lui profund româneşti, instabile, haotice, pieţele de flori şi rromii care strigă după fier şi haine vechi pe străzi, cu un strigăt care pare al muezinilor din moscheile altor oraşe, covrigăriile nenumărate cu plăcinte savuroase care îmbie aerul cu amintirea anilor 90, ani ai sărăciei şi tristeţii gri, când nu ştiam încă cine suntem şi încotro o vom lua, iar coca aburindă a pâinii şi covrigilor ne amintea prin mirosul ei că suntem copiii înfometaţi ai comunismului, cei pentru care adesea pâinea era singurul aliment prezent şi tuturor ne era suficient de foame încât să cumpărăm, aproape compulsiv, mai multă pâine decât aveam nevoie.

Prezentul nostru bucureştean este însă un loc fabulos, aşa cum e acum, aş vrea să nu se schimbe niciodată şi, în acelaşi timp, să devină mai aproape de oraşul visat cândva: Bucureştiul meu astăzi e oraşul care respectă memoria morţilor lui din 1989 şi 1990 prin revigorarea spaţiului sacru al kilometrului 0 din Piaţa Universităţii, unde ne adunăm toţi, tineri, adulţi şi bătrâni să protestăm, discutăm sau cerem ceea ce credem că merităm ca cetăţeni. Bucureştiul e casa mea, locul unde, oricând aş merge pe stradă, la orice oră din zi sau noapte, mă voi întâlni cu alt bucureştean, oameni pe care îi ştiu aproape de ani de zile sau pe care i-am întâlnit în Piaţa Universităţii în momentul care ne-a unit şi ne-a transformat într-o comunitate de oamenii cărora le pasă de oraşul lor şi al copiilor lor: septembrie 2013, în protestele împotriva exploatării de la Roşia Montană, care a scos în stradă mii de bucureşteni o lună întreagă. S-au creat prietenii pe viaţă, s-au făcut şi desfăcut iubiri atunci, despre care comentăm uneori amuzaţi în cafenelele misterioase ale Bucureştilor, ascunse prin case boiereşti de secol XVIII sau prin subsoluri atipice în care se adună boema bucureşteană. Bucureştiul este însă şi un oraş al rănilor care nu se vor închide probabil niciodată, un oraş preluat şi dominat de corupţia şi ticăloşia unei nomenklaturi care încă se află la pârghiile puterii şi care omoară încă tinerii noştri. Am împlinit un an de la tragedia din Colectiv în care au murit arşi 64 de tineri care ascultau un concert într-un loc îngust, insalubru şi neizolat. E o rană care ne-a trezit şi ne-a îndurerat profund, pe termen lung. E o rană care ne-a zguduit şi, probabil, Bucureştiul va fi martorul altor răni şi fracturi care vor veni peste noi. Viaţa în partea aceasta de lume nu este niciodată lină şi previzibilă.

Bucureştiul nu poate fi descoperit uşor, de turistul care îşi va cumpăra ghidul Lonely Planet, ci are nevoie de un ghid local, de unul dintre noi, care să îi arăte misterul caselor care plâng părăsite şi abandonate de cei care au fugit de communism sau locurile futuriste din spaţii neconvenţionale în care se stâng artiştii, sau joint-urile basarabene în care se mănâncă ca pe vremea bunicii pentru bani puţini. Bucureştiul e oraşul după care tânjesc când sunt plecată şi după care am o nostalgie şi când sunt prezentă; e Bucureştiul amintirilor, bucuriilor, tristeţilor, voluptăţilor trecute, dar şi al sferei încă goale pe care o voi umple trăind aici până în ziua în care va veni clipa plecării.

Bucureştiul meu este un oraş iubit.

Un comentariu

  1. Minunat, induiosator pina la lacrimi,si plin de sperante pentru toti cei indragostiti de Bucuresti, printre care ma numar si eu! Mi-am reamintit toate gandurile si sentimentele din anul petrecut in Bucuresti-ul iubit in ultimul an dinaintea demolarii incredibile,demolare ce a dovedit ca nu exista catastrofa naturala comparabila cu dementa malefica ideologica. M-am recunoscut in toate gandurile Dvs., doar ca eu nu as fi reusit niciodata sa le exprim intr-un text atat de armonios, de echilibrat, de complet,inclusiv politic, intr-un cuvant, minunat! Daca ar depinde de mine, v-as acorda pe loc titlul de supremul cetatean de onoare al orasului caruia i-ati facut un cel mai mare bine, scriind minunatele randuri! Cu respect admirativ, Dusan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *