Românul s-a născut simpatic

O problemă care nici azi nu prea e lămurită: care ar fi psihologia românului? Cum e el ca fire şi ce îl caracterizează?
Am citit ani de zile unele sau altele, nu m-a convins mai nimic. Singurul lucru care părea convingător (pentru că exemplele sunt multe în acest sens) e un video care circulă pe Internet despre faptul că românul e inventiv, şi aşa este: e un fel de deschizător de drumuri, invenţii şi inovaţii.
Dar românul de pe stradă, ăla din metrou, ce e, cum e? Cred că am până la urmă o idee în acest sens, şi anume că românul e un tip simpatic. Şi că îi plac oamenii simpatici. O să dezvolt asta mai jos.
Simpatic trebuie lămurit: nu e comic. Cineva simpatic generează râs sau comic, dar e altceva decât comic. Primele scene din “O sută unu dalmaţieni” cu oamenii care plimbă câini sunt comice, dar nu neapărat simpatice.
Nu e nici “a fi obiectul unei simpatii”, în sensul franţuzesc. A avea simpatie pentru cineva e, mai ales în franceză, un fel de deschidere pozitivă dar care nu merge foarte departe. Tocmai, e o deschidere dar nu completă. E în expectativă. Poate că tipul pentru care avem simpatie nu va fi de fapt ok. Pe când cineva simpatic este simpatic, e ceva definitiv, câştigat, orice ar face acel om.
Cineva care e simpatic e, el, simpatic. Generează surâs, mai mult decât râs, dar este în sine simpatic, pentru ce face, cum face, cum priveşte, cum vorbeşte, şi cum arată lucrurile în jurul lui.
“Băi, te las să treci că îmi eşti simpatic”. “Hai că ai fost simpatic”. Românul “se topeşte” când vede un tip simpatic, lasă baltă regulile şi legile şi convenţiile, el vede imediat pe un alt tip care e simpatic. Dealtfel la Junimea era acea regulă cu “anecdota are prioritate”. Oricât de serios se discuta, dacă avea unu’ un banc bun se oprea totul, să auzim bancul.
Românii zic eu că sunt simpatici, trebuie doar să îi vezi cum tratează toate noutăţile venite după comunism, au un fel al lor de a fi “undeva deasupra a toate”. Fără să fie superiori, fără să fie picaţi din lună. Era un interviu cu o băbuţă din Maramureş, înainte de intrarea în UE, despre cum le pune la vaci acele numere galbene în urechi: “Da, le gătim mămică, să fie frumoase la UE”. Nu doar că nu a înţeles nimic, dar a redus toată sclifoseala birocratică cu numerotarea vacilor la un detaliu de garderobă, şi asta din instinct, nu din răutate. Băbuţă era mândră şi nerăbdătoare să le gătească pe văcuţe.
Apoi, asta ar explica de ce românul nu e “serios” şi nu îi plac chestiile serioase. Formele fără fond. E un text al lui Steinhardt care arată că partea bună a românului e că nu poate să acepte forme aduse din afară, doar pentru că sunt “la modă” şi că ar trebui să le accepte. Nu acceptă forma în sine, nu acceptă tot ce pare clar, justificat, raţional. Eu cred că nu acceptă nu pentru că e prost sau nu înţelege, ci pentru că forma, serioasă, nu îl convinge. Nu poate să intre într-n rol care presupune să fii serios sută la sută, « aşa se face ».
E o poveste despre domnitorul A. I Cuza care pleca incognito să verifice soldaţii care îi păzeau reşedinţa şi oraşul. Ajunge la un român liniştit care lăsase baioneta de o parte şi mânca liniştit o brânză cu ceapă. Cei doi intră în vorbă, şi la un moment dat sodatul are o străfulgerare:
– Auzi, că n-oi fi matale Vodă Cuza
– …
Omul, disperat, se uită în jur şi zice:
– Ţine brânza, să-mi iau puşca.
E românul tot în această scenă. Nu îşi dă seama că oricum greşise, fusese prins pe picior greşit. Crede că dacă repară o formă în care oricum nu credea, o să fie OK. Şi crede asta pentru că, zic eu, instintiv sau subconştient, simţea că Vodă îl simţea simpatic. Că prin efortul lui de a repara ireparabilul, va fi iar la înălţime.
Sigur, e comică situaţia. Dar nu e un balcanism, nu e « hai că se poate şi aşa ». Toate astea sunt efecte, devieri, colaterale, alt faptului că românul 1 e simpatic, şi 2, orice situaţie nesimpatică, serioasă, uită complet de toate în clipa în care ceva simpatic îi atrage atenţia. Iar dacă nu are ceva simpatic la orizont, se plictiseşte de moarte, oricâtă strategie şi management de proiect i-ai băga în cap. Iată de ce importul organizării şi organigramelor din vest nu vor prinde niciodată, singurul lucru care ca prinde e unu’ simpatic care explică toate astea şi te trezeşte din letargie. E valabil pentru conducători..
Oricât de nasoală ar fi situaţia, vezi un român cum adulmecă momentul în care apare ceva insolit, simpatic, într-o discuţie, deodată privirea i se trezeşte, şi parcă soarbe din priviri pe tipul care povesteşte ceva simpatic sau e simpatic în felul in care dă din maini, din burtă, din idei.
Comicul vine de la inteligenţă, ne spune Toma din Aquino. Râdem din cauza minţii, pentru că vedem ceva care iese din ordinea normală, de exemplu un tip serios la costum care se împiedică pe stradă. A fi simpatic e mai mult, nu e legat doar de minte, ci şi de inimă. Are legătură cu ceva care te atinge şi la suflet. Nu trebuie să zici ceva special, ansamblul e simpatic. Iată de ce o parte bună a francezilor şi nu numai nu înţeleg bancurile românilor, şi nu înţeleg românii. Am văzut ani de zile că sunt o parte a francezilor care înţeleg “spiritul de glumă” al românilor, alţii deloc. Nu e vorba doar de francezi, pe ei îi cunosc eu mai bine.
Am stat la un moment dat trei ani şi jumătate în Franţa. Fără să revin o singură vacanţă şi o singură zi în ţară. Până mi s-a rupt firul şi nu înţelegea nimeni ce am şi umblam la munte şi la psiholog. Am înţeles eu, când am revenit în Otopeni şi am văzut mutra poliţiştilor români de frontieră şi ce spuneau ei, asta era prin 1997. Faţă de poliţiştii francezi, imenşi, de cele mai multe ori blonzi în mod bizar de parcă erau germani, impunători şi foarte siguri de ei, românii erau nişte chestii mici care se înjurau public şi râdeau cu mâinile în buzunare, comentau ce au de mâncat acasă, zâmbeau oarecum ceremonios dar mai convingători erau când nu încercau nici să zâmbească, nici să fie serioşi. Curios, eram mai în siguranţă cu românii mei decât cu francezii. (Pentru că inacceptabila lor uşuratate a fiinţei, luată la bani mărunţi într-o teorie explicată foarte bine de Bruce Lee, e o posibilitate mult mai sigură de a acţiona brusc şi eficient, dacă e nevoie. Asta e o altă discuţie, despre raportul între a fi atent şi capaticitea de a acţiona rapid în auto-apărare). Eram pe atunci într-un fel de astenie, şi mi-am revenit după cei trei ani de Occident pur şi simplu mergând pe stradă şi observând românii la lucru – adică la plimbarea de zi cu zi.
Când vezi alte naţiuni, mai recunoşti un olandez înalt, un francez cu nasul mare şi ascuţit, un neamţ mai blond. Din afară românul nu se observă imediat. Nu are ceva special, gen înalt, ochi de polonez, nas de francez. Dar, îl observi imediat prin insolitul sută la sută simpatic a ce face şi spune, fără să se gândească o clipă că că ar fi sau ar putea fi delasat ce face de la eticheta europeană, modernă, sau postmodernă in acţiune. Toate filmele alea de succes gen Asfalt tango, Balanţa, merg pe creionarea foarte bună a realităţii: sunt un reportaj reuşit despre mutre de români, diverse mutre de români, care te fac să râzi nu pentru că au talent la vorbit, ci pentru că sunt ei, cum sunt ei, nimic mai mult.
Românul nu trebuie să il pui să facă ceva ca să pară simpatic, tocmai trebuie să îl laşi să fie el, dar intr-o situatie considerată serioasă. O sa ai niste comentarii mai bune decat tot ce fac cei mai buni regizori de film sau teatru. Privire de Moromete, mucalit, hârtru, toate aceste priviri şi sub pleoape din scene de film, roman sau realitate, sunt privirea unui tip care ştie să aprecieze imediat cine e simpatic, şi să lase în decădere totală tot ce nu e simpatic. Chiar şi în situaţiile teribile, comuniste, erau bancurile. Hazul de necaz. Căutăm şi acolo partea simpatică a lucrurilor.
Nu e “partea bună”, atenţie. Asta e o teorie mai occidentală, a cercetaşilor, serioasă. Românul caută partea simpatică a lucrurilor. Oriunde. Doar cand îl pui să ti se plângă, de viaţa lui, e deja o scenă de teatru de cinci stele.
De aceea în România întotdeauna te simţi bine, oricât de « nasol » ar fi, mai bine decât în altă locaţie care ar fi în acelaşi grad de criză economică. Ceva-ul de care ai avea nevoie şi dacă totul ar fi bine, acest har până la urmă de a privi partea simpatică a lucrurilor, chiar şi cele mai nasoale.
Sigur, nu toţi românii sunt aşa. Iar acest talent instinctiv de a fi simpatic sau de a căuta ce a simpatic, unii îl pierd, încercând să imite Vestul. E acel gen de romani care merg la Paris şi devin insipizi. Românii nu trebuie să imite vestul, pentru că de înţeles îl inteleg, trebuie să îl completeze cu felul lor de a fi, dar asta e o altă discuţie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *