Eschiva sau fuga de răul imprevizibil al cotidianului

Vlad Drăgoi nu pare a-și mai relua imaginarul violent-protestatar de la debut, din placheta Metode (2013), adică. Teribilismul, dacă mai există (concedem că un poet se maturizează sau măcar trece printr-un proces de schimbare, cu timpul), se manifestă cu diapazon, în Eschiva (Cartea Românească, 2015). Violența e aici doar mimată, reținută la țanc, iar cruzimile sunt puține și vagi. Există, în schimb, un exces de iubire, recunoscută denominativ, ca atare (”multă dragoste/nu pot ca să mai dau/la toți” sau ”iubire de om mai puțină ca atunci/eu n-am avut în suflet la mine”), așa cum există un exces al diminutivării, ca formă de reconsiderare tandră a realității. Diminutivarea, ca procedeu de îndulcire a perspectivei, e destul de frecventată în poezia contemporană, a se vedea textele unui Radu Vancu, de pildă. Iată și un fragment din Vlad Drăgoi, mai mult decât edificator: ”câteodată e de-ajuns să aud de la tine / diminutive ca pachețel, mâncărică, / ciorbiț / ca să mă ia așa o înduioșare / și un zâmbet tîmp de zici că / nu-mi mai trebe nimica”. Faptele și obiectele banale capătă semnificații nebănuite, camuflate în confesiuni dezarticulate, cu un verbiaj oblic, compulsiv, aparent improvizat. Mai vechile crize rezolvate prin tot felul de scenarii distructive (și constante, în puterea lor expiatorie doar ”pe hârtie”) sunt transformate, în Eschiva, în mici narațiuni colocviale (argou, inversiuni, șabloane de limbaj), unde patetismul e evitat la limită prin ”eschive” minimalist-biografice și prin decupaje urbane ”în mers”.

Puterea răului e și aici inevitabilă, dar măcar e îndepărtată din lumea în care eul se mișcă și-și spune discursul. Într-un poem, un puști ce vine cu senvișul de la KFC e oprit de un cuplu ”ca să facă/poze la fericire lângă fântână” și admiră, mâncând, ”superba și albastra și tomnatica rouă”. În altul, eul-personaj sperie două femei, într-un gang, pe la spate, prin prezența-i dură, dar mâinile-i sunt în buzunarele gecii, căci ”factorul frică” e numai produsul dinăuntru, de la ”băiatul cu sucul”, deci pasabil. Exact asta e ”eschiva”, o oprire din drum, o apercepție parată a răului, un reflex malefic uitat periodic, o posibilitate nefructificată a lui și deturnată în favoarea unui soi de umanitarism care, e-adevărat, durează cam puțin: ”reflexul / de a întinde / brațul / după mâner / e responsabilitate // este – chiar și tusea / scurtă / pentru atragerea / atenției / atunci când / se ajunge / lângă. // dar se trece / pur și simplu / pe lângă”. Erijându-se, acum, într-o sursă a binelui (cel puțin atât cât se poate păstra sursa), eul poetic își populează confesiunile cu ființe pașnice – tatăl, bunicul, prietenii, copiii de pe stradă, și afișează o fragilitate stranie, o atitudine retractilă. Viața e imprevizibilă, angoasantă, depresivă, îți rezervă multe surprize neplăcute (”nu vă amăgiți- / în lumea asta plină de amărăciune și de bătăi / mai sunt puține lucruri / care să pună căldură adevărată pe suflet”), de aceea, în fața singurătății care ”mușcă apăsat din stern”, căutarea locurilor securizante (aminitirile sunt și ele așa ceva, muzica e așa c11219456_1072004882827676_5178160471053595983_neva, dar și un anume ”locșor dintre blocuri”) și a ”bucăților de suflet pentru prietenie” e salutară. Emblematic pentru geografia răului generalizat mi se pare cu viteza cobrei în atac, un lung poem despre ferocitatea gratuită, despre tandrețea ucisă și despre biografie ca poveste a vulnerabilității eterne. Celălalt text întins, prozopoemul Elsa, recapitulează direcțiile eschivei: orice am face, chiar dacă rămânem buni, în esență, parcursul impredictibil al cotidianului (al vieții, în speță) ne risipește, sistematic, toate intențiile. Niciun discurs sapiențial (”omule / în vremuri curate eu ție îți zic…”) nu ne poate salva, îi rămâne poeziei privilegiul de-a celebra, prin cuvinte, încercările rare ale bunătății – o formă de eschivă, la rându-i. Vorba aceluiași, voit candidă: ”Ce poate fi mai frumos / Decât să scrii / Poezii ale inimii curate, / Ale inimii vii / În care arde / Dumnezeu”.

E straniu pentru un poet care a descins în spațiul public prin câteva ”metode” mai ”dure” (altfel, tipice aproape tuturor congenerilor care au debutat după 2010), să-și convertească imaginarul atât de radical, într-un timp atât de scurt. Dar asta nu afectează poezia sa, esteticește vorbind. Eschiva e o carte bună, restul e doar o chestie de parcurs auctorial sau, la limită, de trucaj evolutiv.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *