Viaţa bună e un apartament cu fereastră spre parc

O dilemă care durează de prea mult timp e semnul că nu am pus încă degetul pe rană. Am rămas la exteriorul situaţiei, la învelişul problemei, şi de aceea dilema durează.
De exemplu, trec de la stat la privat? Aparent, lista de avantaje şi dezavantaje e clară. Dar nu e deloc clară, contează cine e omul respectiv, care e istoria lui de viaţă, care e psihologia lui. Şi mai ales o schimbare de stil de viaţă după nişte ani de rutină nu e doar o listă de avantaje şi dezavantaje. E mai mult acolo. E o nouă viaţă. Asta înseamnă că rezonezi altfel cu lumea, te îmbraci altfel, relaţionezi altfel cu oamenii, te prezinţi şi vorbeşti altfel. Te scoli şi te trezeşti altfel. Toate astea trezesc nişte puteri ascunse, din simplul fapt al noutăţii.
Când schimbăm un loc de muncă după ceva timp, simţim ce pierdem. Dar nu e deloc clar de la început ce câştigăm, şi asta nu scrie pe cartea de muncă. Câştigăm mai mult decât pare, la nivel psihologic.
Dilemele durează până putem degetul, punctul pe i, identificăm care e de fapt noua situaţie care ni se prezintă şi ce va produce ea în viaţa noastră. De aceea ne codim ani de zile să facem o schimbare, pentru că ar trebui să simulăm sută la sută noua situaţie. Ar trebui ca cineva să ne explice nu doar ce vedem şi noi, avantajele exterioare, ci şi resorturile interioare care se vor pune în mişcare prin noua situaţie. Practic nimeni nu poate face asta, nimeni nu poate simula o nouă stare psihologică.
Ne imaginăm viitorul prin prisma prezentului, şi a trecutului, şi de aceea de cele mai multe ori ne interzicem accesul la alte situaţii viitoare mai bune. Credem că simulăm, dar de fapt nu facem decât să transpunem în alt cadru imaginativ psihologia concretă a prezentului. Ca să reuşim, ar trebui la limită să ne teleportăm. Pare utopic, dar pentru că nu putem asta, menţinem uneori viaţa noastră într-o adevărată închisoare de ani de zile, fie în job, fie în relaţii.
Oricum, orice încercare de empatizare cu noua situaţie posibilă e utilă. De exemplu, te apuci de afaceri. Imaginea tradiţională a omului de afaceri, mai ales post comunist, e tipul interesat, profitor, dornic de bani. Nu e aşa. Primul lucru care se cere unui om de afaceri e să fie disponibil pentru orice întrebare, la orice oră din zi sau noapte. Deci, să fie un tip sportiv. Psihologia omului de afaceri e o psihologie de sportiv. Mereu gata să intervii. E obositor? Poate, dar e bine să vezi mai întâi cadrul principal al noii psihologii, şi apoi efectele colaterale.
Să luăm o imagine, două apartamente de vânzare cu aceleaşi utilităţi. Dar diferenţa e ce se vede pe geam: pentru primul, o ghenă şi un alt bloc taie vederea. Pentru al doilea, nu e nici un bloc, şi e un parc unde se vede soarele la răsărit şi la apus. Cele două ar putea avea acelaşi preţ, pentru că arată la fel, dar al doilea merită dublu de bani.
Viaţă înseamnă perspectivă, iar locul de unde ai perspectivă e de zece ori mai bun decât locul unde nu ai perspectivă. O zi poate rezişti, dar două, dar o mie! La fel e pentru locurile, job-urile, relaţiile noastre. Au nevoie, ca de aer, de perspectivă. Asta schimbă totul.
Iar pentru suflet, pentru inimă, a avea sau a nu avea ferestre spre parc este tocmai esenţa a ce facem în viaţă. Nu contează ce facem, ci cum facem. Creativitatea, conectarea la sine, libertatea de a te exprima dar şi puterea de a rezona corect cu lumea, toate astea vin atunci când inima ta nu e închisă în ea însăşi, ci are fereastră.
Asta căutăm, o inimă cu fereastră, şi până la urmă e corect că durează să găsim asta, pentru că acolo e fericirea.
Iar universul, soarta rea, totul conspiră pentru ca noi să nu facem mişcarea de Şah Mat. Dar mai e cineva în universul ăsta care deconspiră mereu conspiraţiile, pentru ca să găsim şi să deschidem până la urmă fereastra spre o viaţă împăcată.