O lume în care porţile nu mai există

Mi se pare că metafora porţii domină acest moment al istoriei şi al societăţii, la toate nivelele.
Mai întâi, imaginea porţii e ce-ţi rămâne în minte când citeşti Leviathanul lui Hobbes, anume că oamenii seara închid poarta în spatele lor, ca să se apere de cei răi şi violenţi rămaşi afară. Şi toată modernitatea pare o luptă pentru a stabiliza această poartă închisă în spatele fiecărui individ, dincolo de care nu se trece sau nu trebuie să se treacă. Şi, mai nou, acest lucru devine scopul pentru care se trăieşte: ca să ajungi seara şi să te bucuri de plăcerile vieţii, în locul tău de tihnă. Un duş, o împărtăşire, o bere pe balcon.
Acest loc a fost aruncat în aer de ultimele atentate. Poarta vieţii noastre e tot mai des sgâlţâită.
Deja ca psihologie şi condiţie umană, Paul Virilio sau Deleuze şi Guattari spuneau prin anii 90 că totul a fost aruncat în aer, arhitectura lumii, atât cea concretă cât şi cea psihologică. Lumea noastră a fost aruncată în aer, şi poate tocmai de aceea avem nevoie mai mult decât oricând de o poartă în spatele nostru, dincolo de care să ne lingem rănile.
Iar poarta pe care teroriştii o aruncă acum în aer, poarta spre celălalt, e tot poarta pe care suntem chemaţi să o deschidem, pentru refugiaţii din alte ţări, dar şi pentru refugiaţii sufletului, ai inimii, ai societăţii. Există refugiaţi cu acte, dar până la urmă lumea pe care Hobbes a dorit-o e o lume de refugiaţi: mă ascund în spatele uşii.
Iar ce a fost mai impresionant în scenele din 13 noiembrie 2015 la Paris a fost acea iniţiativă #PorteOuverte. Oameni care îşi deschideau portile pentru a salva pe alţi oameni. Poarta devine altceva, nu o separare, ci o apropiere. Iată, poate, singurul câştig al acelor zile triste.
Iar metafora porţii este prezentă la nivel creştin în anul 2016 în biserica catolică, în care Papa Francisc a definit o poartă a milostivirii în fiecare biserică, un an de milostivire şi de poartă deschisă. Poate că de aici vine soluţia, de la o poartă, dar una deschisă, ca în 13 noiembrie 2015, şi nu închisă.
Tot la nivelul bisericii catolice, să ne amintim că primul discurs al Papei Ioan Paul al II-lea, care a însemnat sfârşitul comunismului, în 1978, era tot despre poartă: “‘Deschideţi, ba chiar deschideţi larg porţile lui Cristos! În faţa puterii sale mântuitoare deschideţi graniţele statelor, sistemele economice precum şi cele politice, vastele domenii de cultură, de civilizaţie, de dezvoltare. Nu vă fie teamă!” A fost un discurs care a dat fiori Moscovei, şi se crede că din acest motiv a urmat atentatul asupra Papei Ioan Paul al II-lea, trei ani mai târziu. Până la urmă, porţile au fost totuşi deschise, iar acest discurs şi acest papă polonez au dat semnalul deschiderii.
Azi, ne e frică. Un alt fel de frică, pentru că e avem nevoie de un alt discurs, de alte graniţe, de alte porţi, iar el nu există încă, şi nu există cine să îl proclame.
Am pus cap la cap istorie recentă, sociologie, filosofie, religie, ca să arăt că, iată, totul e într-o schimbare completă. Lumea noastră a fiecăruia e scoasă afară în stradă, iar strada intră la noi în casă. Totul e aruncat în aer, era şi imaginea lui Marx cu “solidele care sunt aruncate în aer”. Dar, azi e altfel. Care e poarta? Între ce şi ce, între cine şi cine?
Dacă tot ce ne-a mai rămas este poarta, şi dacă această poartă care ne-a mai rămas este şi ea aruncată în aer, e clar că e cam tristă situaţia. Suntem, ca adulţi, ca civilizaţie, la fel ca în desenul animat cu cei trei purceluşi. Nimic nu rezistă, totul e şters cu buretele de vântul violenţei.
Trebuie, repede, să găsim iarăşi acea poartă care închide, deschide, lasă să intri, lasă să ieşi, lasă să meargă mai departe istoria oamenilor. O lume fără porţi devine o arena de gladiatori, bestială, fără trecut, fără viitor.
Dar poate că istoria lumii este doar o avansare şi o permanentă regăsire a unei porţi dintre oameni, între mine şi aproapele. De la Cain şi Abel, trecând prin bunul samaritean, istoria violenţei e doar o parte a monezii, partea a doua a monezii este mereu şansa dată omului de a ştege rănile celui de lângă el, mai mult decât de a le produce. Poarta, e ceea ce unii distrug şi calcă în picioare, dar e şi ceea ce permite altora să primească rănitul în casa lor liniştită.
Iar istoria lumii oamenilor se poate citi ca o astfel de istorie a porţii, a pragului, a privirii care acceptă pe celălalt în loc să se închidă în sine.
După ce totul a fost culcat la pământ, rămân acele porţi interioare, acele priviri care se ridică, din nimic, cu nimic, fără nimic în apărare, pentru a semnala o prezenţă de om, şi nu de animal.
Cei care vor şti să găsească poarta bună a inimii, noile porţi ale sufletului care îşi rescriu graniţele, în tot acest haos care ne bate la uşă, poate că nu vor suferi mai puţin, poate că vor suferi mai mult chiar,… dar vor avea pacea, orice-ar fi, şi vor fi, singurii, la înălţimea momentului.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *