O lume crudă și exactă. Povestirile lui Mariko Nagai

Motto:

,,Cît timp poate cineva să reziste în tăcerea propriului trecut? Atîta timp cît tăcerea nu este spartă de confesiune.” (Mariko Nagai, Confesiune)

 
Cum pătrunde povestirea în lume? Prin ce resorturi narațiunea devine lumea însăși, pe deplin asumată, cu oamenii și legile ei nescrise, cu amintiri, taine și suferințe? Există, la marii povestitori din toate vîrstele literaturii, un prag al așteptării, dincolo de care textul nu mai creează o nouă realitate, ci se confundă cu aceasta, într-un topos unde mitul și legendele străvechi coboară în istorie. Într-o istorie crudă, rigidă, torturantă.

Cu o impresionantă forță de abstragere a esențelor în mici crochiuri narative, dar de o răscolitoare intensitate, volumul de Povestiri rurale, scris de Mariko Nagai și publicat la Editura Ratio et Revelatio în colecția coordonată de Raluca Lazarovici Vereș, amintește de stilul inconfundabil al Margueritei Yourcenar. Asocierea la care ne gîndim nu este întîmplătoare. Similitudinile cu ciclul de Povestiri orientale semnat de prozatoarea franceză surprind încă de la simpla socoteală a numărului de povestiri din fiecare volum – câte zece – și ajung mult mai departe, pînă la rafinamentul prelucrării filonului mitic și la metafizica vieții și a morții. Asemănările însă se opresc aici. Efectul povestirilor lui Mariko Nagai este comparabil cu cel al unei operații prelungite, efectuate fără anestezie, asupra cititorului. Cartea se bucură de traducerea de excepție a Laurei Mureșanu, care pune în valoare toate resursele latente ale limbajului, conducînd lectorul într-o incursiune de un lirism devastator. Tăișul cuvintelor pătrunde crud, adînc și atît de rapid încît strigătul de durere încremenește într-o gest de consternare mută. Nu se întrevede nicăieri un anumit tipar narativ. Fiecare text își dezvăluie, metamorfic, multiplele fire narative întretăiate într-o urzeală suplă și vocile suprapuse, jucate cu abilitate în ipostaze subiective, pînă la totala identificare într-o unică instanță povestitoare.

Sursele, irepetabile de la un text la altul, strălucesc prin diversitate. Intuim, în adâncimi, o structură arhetipală, recunoscută de una dintre aceste voci, ca o reiterare a ritualurilor dintr-un timp ciclic: ,,Povestea mea e ca a lor. Poveștile noastre sunt aceleași.” (Altoire) Regăsim străvechi mituri nipone ale paradisului pierdut și căutat cu ardoare, legende orientale care pun în lumină relația dintre părinți și copii, istoriile reale ale pătimirii populației civile în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, dramele coloniștilor japonezi abandonați în Manciuria asediată de trupele sovietice, martiriul cripto-creștinilor din Japonia secolului al XVII-lea, suferințele colective și individuale ale marginalilor, leproșilor, damnaților, ale celor nevoiți să-și vîndă copiii pentru o perisabilă șansă la supraviețuire.

Spațiul rural, o microgeografie pe care se înscriu, în puncte diferite, toate întîmplările povestite, are o semnificație ambiguă, bivalentă. Pe de o parte, la fel ca în toate narațiunile comunităților agrare a căror existență e strîns legată de pămînt, se răsfrîng încă palide ecouri de paradis în ruină, într-o firavă aspirație spre un loc protector, privilegiat. Pe de altă parte, același sat își alungă copiii nedoriți, ființele vulnerabile, înstrăinate forțat într-o lume a marginilor. Bărbații, agricultori din timpuri străvechi, se înrolează într-un război pe care nu și-l doresc și de unde nu se vor mai întoarce niciodată. Cei rămași își vînd fiicele, de la cele mai fragede vîrste, sordidelor case de plăcere de la periferia marilor orașe. Bătrînii sunt abandonați în pustietate. Sufletele sfîșiate rămase în viață, schilodite de moarte și renunțare, cumpănesc că e mai sănătos să suprime realitatea, s-o ignore, să se replieze în uitare și tăcere. Confesiunea rămîne unicul resort salvator, iar marele talent al lui Mariko Nagai se ghicește în această abilitate de a forța inomabilul, de a-l desfolia și de a-i arăta, necruțător, hidoasa înfățișare.

După lectura unora dintre povestiri rămînem cu senzația că istoria, cu spasmele ei, este abolită, că întîmplările vin din orice timp și din orice spațiu (Cum atingem pămîntul, cum atingem, Cîntec, Altoire, Pămîntul înecat). Dar tocmai această ieșire din timpul real dovedește proporțiile mitului. În alte narațiuni, omul e strivit de tăvălugul evenimentelor ce se prăbușesc asupra sa cu forța năucitoare a unor bombardamente în serie (Confesiune, Autobiografie, Fructul amar, Povestire rurală, Poveste de dragoste). Privind această dualitate a reflectărilor despre timpul istoric, ne vine în minte remarca Margaretei Gyurcsik: ,,Se întîmplă, totuși, de multe ori, ca dizolvarea elementelor non-ficționale în ficțiune să se producă doar parțial, cititorul fiind în situația de a oscila între ficțiune și non-ficțiune, fără a putea depăși starea de «sfîșiere».” (A povesti, a reflecta, Editura Facla, Timișoara, 1991) Aici ne aflăm în povestirile lui Mariko Nagai, în stadiul în care realitate se topește fragmentar în ficțiune, lăsînd la suprafață tăioase reflexii factuale. Se deschid aprige interogații cu privire la soarta omului și a colectivității sale, la gradul de înțelegere a evenimentelor petrecute, la triumful instinctelor primare într-un timp de criză. O stare de neputință generală cuprinde întreaga lume: ,,Nu am putut ține trupurile pe loc. Nu am putut opri bărbații din satul nostru să lupte într-un război care nu era al nostru. Nu am putut opri lăcustele să apară brusc într-o după-amiază și să ne distrugă recolta. Nu puteam stăvili apa.” (Povestire rurală). Semantica verbului n-am putut nu exclude încercarea de acțiune. Dar confruntarea cu soarta e inegală, injustă. Dincolo de aceasta nu mai e nimic. Nici faptă, nici acțiune, nici măcar asumarea fatalității. Doar instinct de supraviețuire.

Foamea, asociată uneori cu frigul, devine laitmotivul întregului volum. Foamea devoratoare și agresivă provoacă recursul la gesturi antropofage. Pasaje ample, selectate din toate povestirile, redau o veritabilă estetică a visceralului. Cu inepuizabilă răbdare, fără repulsie, naratoarea scotocește straturile cele mai adînci ale fiziologicului omenesc, surprins la toate vîrstele și în toate etapele degradării sale. Explorează cele mai fine detalii anatomice, investigînd țesuturile aflate dincolo de învelișul protector al pielii, cu pliurile și canalele nevăzute prin care se scurge fluidul existenței, linia fină de demarcație dintre viață și moarte.

Fără a ne propune să divulgăm firele narative și să răpim, celor ce vor fi interesați de această carte, farmecul lecturii, vom căuta liniile de forță ale fiecărei povestiri în parte. Prima dintre acestea, Altoire, pornește de la vechea legendă orientală despre obiceiul abandonării bătrînilor în mijlocul naturii, asemenea unor poveri de care trupurile copiilor trebuie să se desprindă ritualic pentru a-și continua rostul în viață. Seceta prelungită aduce cu sine foamea și neîndurarea. Pământul însetat absoarbe rugăciunile, iar pe pînza orizontului, între pămînt și cer, se pictează apariții fantomatice, chinuite siluete de oameni și animale. O repetiție de alienare generală cuprinde întreaga lume. Păienjenișul de gînduri criminale, ivite la vederea trupului aplazic al mamei, se confruntă cu amintirile vieții acesteia, dar percepute prin prisma fiicei. Sfîșietoarea călătorie către nicăieri, cu propria-i mamă în spate, unite printr-o singură curea, asemenea unui cordon ombilical, se oprește într-un final abstrus, sensurile textului rămînînd, astfel, deschise.

Discursul din Autobiografie captează tonalitatea unui verdict rostit de o instanță supremă. Conștiința mamei ce și-a vîndut fiica nou-născută în vreme de război se întoarce împotrivă-i, fără clemență. Nevoită să supraviețuiască în Manciuria după ce armata japoneză s-a retras din fața trupelor sovietice, tînăra mamă constată că războiul nu are nici aură eroică, nici propensiune mitologică. Aduce doar moarte, într-o tragedie colectivă la care toți sunt invitați, fie ca participanți, fie ca spectatori. Copiii se vînd, familiile se fărîmițează, inimile rămîn fracturate. Viața reluată de la un nou început nu se mai poate numi astfel. Memoria refuză să se atrofieze, iar existența se prelungește într-o continuă stare de așteptare.

În Fructul amar, unghiul de observație a lumii se schimbă. Experiența tristă e relatată acum din perpectiva fetei vîndute unei case de plăceri. Micul univers sordid al plăcerilor carnale nu pare imun la convențiile frumuseții, iar tînăra descoperă abia acum că toți o consideră a fi de o urîțenie covîrșitoare. Oamenii simpli, brutele gregare ce populează acest spațiu lipsit de orice speranță, operează doar cu categoriile extreme. Nuanțele le rămîn indistincte. Femeia e considerată un fruct fără drept de posesie asupra roadelor sale. Încă o dată desprindem strategia povestirilor lui Mariko Nagai, subtil înscrisă într-o observație naratorială: ,,povești multifațetate, cu noi și noi detalii, pînă cînd povestea originală era desfigurată și de nerecunoscut.” La fel, războiul, foamea, abuzurile asupra trupurilor prea fragede desfigurează iremediabil sufletul.

Confesiune e, fără îndoială, unul dintre textele-nucleu ale întregului volum, deoarece prelucrează o întreagă poetică a povestirii, a modului cum actul mărturisitor izvorăște, eliberator, din straturile adînci ale conștiinței asediate de ororile războiului. Interesantă e conjugarea celor două narațiuni, împletirea lor într-un text coerent ce desparte prin paranteze perspectiva timpului căutat și povestit. Aici memoria este subiectivă, selectivă, oarecum anchilozată. Pînă la un punct se recreează atmosfera unui cenușiu proces kafkian, iar naratoarea își afirmă, abia șoptit, nevinovăția. E o pagină realizată în registru ficțional despre unul dintre numeroasele procese ale crimelor de război, procese ce au avut loc în Japonia după 1945, odată cu terminarea războiului. Ancheta uciderii unui locotenent-colonel american de către localnicii unui sat japonez produce o confruntare cu trecutul, cu adevărul, cu propriii demoni. Adevărul ei respinge crima, în timp ce adevărul lor o incriminează prin toate probele administrate. Factualul devine cel mai redutabil inamic împotriva uitării. Pe cît de cumplită a fost refularea, pe atît de tulburătoare se anunță întoarcerea, ce deschide o luptă acerbă cu reprezentările realității, respinse inițial și considerate simple proiecții onirice.

În descifrarea sensurilor straniei povestiri Cum atingem pămîntul, cum atingem, nu ne putem aventura fără a parcurge cuvîntul introductiv al cărții. Sau putem să o facem, fie și pentru savoarea lecturii, dar atunci vom rata imersiunea într-un alt context istoric: martiriul creștinilor din Japonia secolului al XVII-lea, după interzicerea religiei prin lege. Textul respiră prin farmecul frust al povestirilor apocrife despre viețile sfinților de odinioară, dar rescrie în registru nipon importantul capitol al devenirii cripto-creștinismului: camuflarea simbolurilor religioase în ritualurile și imnurile religiei tradiționale, oficial acceptate. Falsa apostazie a creștinilor japonezi trebuie înțeleasă ca un fel de mimetism în numele supraviețuirii, impunînd o hermeneutică sui-generis, ale cărei strategii pot fi aplicate, deopotrivă, și narațiunii lui Mariko Nagai. ,,Anotimpul trădării” și ,,ceasul apostaziei” sunt primele semne ale transformării. Elanurile transfigurării se frîng în noroiul umilinței, sufletele ancilare își retează rădăcina sunetelor articulate. Se mai aude doar cîntul prelung, pe o singură notă, indiferent încrustat pe fețe apostatice. Profetul Domu-niku repetă deznădăjduita interogație: ,,Doamne, Doamne, de ce m-ai abandonat la vreme de nevoie?” Cei trei martiri sunt legați aidoma unor mătănii, ca într-o rugăciune universală, fiecare devenind o alonjă spre viață a celorlalți. Mistuirea lor în lava vulcanului dobîndește sensul unei simbolice confirmări, prin actul purificator, al noii lumi creștine. Semințele credinței germinează în alte inimi, în alte rugăciuni, în alte voci destinate supliciului.

Efectele războiului se fac simțite, în cel mai cumplit mod cu putință, în Povestire rurală. Rîul aduce în aval trupurile bărbaților uciși în lupte. Corpuri în putrefacție acoperă malurile, iar apele moarte emană un miros fetid, insuportabil. Femeia își vinde trupul pentru a asigura hrana copiilor săi. Cînd i se refuză pînă și acest drept, recurge la gestul antropofag, ce se va dovedi doar primul dintr-o serie ce va dezlănțui, noapte de noapte, în tăcere, un pelerinaj terifiant al localnicilor spre ape, într-o deplină conspirativitate cu limita vieții: ,,- Da! Da, pot mînca asta… Da, trebuie… Pentru că nu avem alt loc și pentru că trebuie să trăim! Acesta este pămîntul nostru…”

Fugă este o superbă bijuterie în proză, a cărei epică se amplifică progresiv, în spirală, crescînd dintr-un laitmotiv ce-și schimbă mereu nuanțele și tonalitatea pe măsura înaintării pe drumul vîrstelor și al experiențelor acumulate: ,,Cînd eram copil, îmi era tot timpul foame.” Vine apoi un timp cînd povestitorul află că cea mai acută foame este cea a sufletului și că viața este, de fapt, o sumă de nefericiri. De aici și paradoxul concluziei: ,,Cînd eram copil, nu știam că o viață fericită, un final fericit înseamnă o viață în care inima ți se tot frînge, în care avem parte de multe despărțiri. Dar așa e viața.”

Dacă povestirile sunt plăsmuite din cuvinte, atunci lumea e făurită cu dragoste. Miracolul iubirii se strecoară însă în cea mai crudă dintre reprezentările lumii. Acesta pare a fi sensul Poveștii de dragoste, o narațiune mai amplă, creată pe modelul unui impecabil concert alcătuit din trei părți. Toate aduc în prim plan fie iubiri tragice, încheiate cu moartea fetei și cu promisiunea fermă a reîntoarcerii sale la viață sub o altă formă, fie personaje desprinse din comunitatea nefericiților izolați, alungați la marginea comunității. Printre acești paria se numără o tânără atinsă de lepră, dar și membrii unei întregi familii care se ocupă cu toaletarea morților și pregătirea acestora pentru incinerare. În toate ipostazele amintite, existența lor provoacă tuturor oroare și repulsie, mai puțin celor ce-i iubesc cu adevărat. În aceste pagini, imaginea pielii devine o obsesie, subliniind contrastul între delicatețea ei și reprezentarea adînc ancorată în mentalul colectivității, care o consideră impură, purtătoare a stigmatului bolii sau a energiilor negative din lumea de dincolo.

Cîntec amintește de străvechile narațiuni fondatoare construite pe teme precum atracția fructului interzis, izgonirea din paradisul divinităților protectoare și tragedia omului rătăcit în istorie. Incantația sacră despre primul om care a părăsit edenul insular, pornind spre Vest, în căutarea unei himere, e întreruptă de intruziunea realului. Invazia dușmanilor lasă urme de o barbarie greu de imaginat. Supraviețuitoarele pornesc spre Est, de unde rumorile aduc promisiunea vieții. Sarcina tinerei femei ascute instinctul de autoapărare. Momentul nașterii pare urmărit de dușmani și de un destin nefericit. De data aceasta, cordonul ombilical nu mai este pașaportul salvator spre viață al niciunuia, nici al mamei, nici al pruncului nou-născut. Lumea s-a desacralizat, ieșind de sub orizontul miracolului.

Ultima povestire, Pămîntul înecat, ar putea fi un epilog al întregului volum. Substanța epică e formată din visele unui băiat care doarme de trei ani fără întrerupere. Tînărul colecționează vise și trăiește tot atîtea vieți cîte secvențe onirice îi inundă creierul în timpul somnului. La trezire, din toate acestea oferă comunității sale, drept dar, un neprețuit izvor al vieții: ,,Și cu ultima lovitură dată de băiat, apa începe să se strecoare afară, răspîndindu-se asemeni unui rîu, asemeni cerului pe care băiatul l-a zărit cîndva în visele sale.” Apa rămîne singurul remediu împotriva foamei. Pămîntul însetat se alină, iar roadele sale viitoare aduc promisiunea unei schimbări.

Așadar, în ultima narațiune nu doar lumea și omenirea sunt îmblînzite, ci povestirea însăși pătrunde într-un registru lin, în așteptarea unei reașezări. Fapta băiatului evocă gestul altruist al lui Faust. Dar, de data aceasta, exclamația estetică este a cititorului privilegiat, prins în năucitoarea experiență a lecturii acestei admirabile cărți de povestiri scrise de Mariko Nagai: ,,Clipă, rămîi, ești atît de frumoasă!…”
Mariko Nagai, Povestiri rurale. Traducere din limba engleză de Laura Mureșanu. Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2016, 167 p.