Trebuie renunţat la mitul unei Românii fundamental anticomuniste. În raport cu comunismul s-au conturat în fapt două Românii, foarte diferite. Majoritară, până la urmă, s-a dovedit nu România care s-a „încăpăţînat“ în anticomunism, ci România care sau a profitat de pe urma sistemului, sau s-a acomodat noilor realităţi. Ne e teamă să afirmăm aşa ceva? Fiind majoritari, înseamnă că au avut dreptate? Bineînţeles că nu au avut, în faţa istoriei cel puţin, şi în faţa viitorului ţării, dacă nu şi în raport cu propriile interese.
Crimele şi abuzurile comunismului sunt nenumărate şi de tot felul, începînd cu atentatul la libertatea şi viaţa indivizilor: atîţia oameni întemniţaţi, torturaţi, ucişi, atîtea destine frânte sau ciuntite. Pentru unii, aceasta e marca principală a regimului. Pentru alţii, dimpotrivă: nu crimele ar defini comunismul. Îl citez pe Daniel Barbu: „…Represiunea pare să nu fi jucat rolul politic central care-i este îndeobşte atribuit. După 1948, urmărirea, arestarea, judecarea, condamnarea, internarea şi întemniţarea nu s-au constituit în practici sociale capabile să definească natura şi obiectivele puterii. Astfel, chiar îndelung discutatul deceniu 1950-1960 nu a fost marcat decît în chip marginal de represiune“.(3)
Lucian Boia
Strania istorie a comunismului românesc
(Şi nefericitele ei consecinţe)Humanitas, 2016
Aceasta, deoarece, potrivit unui calcul sumar, victimele comunismului, împreună cu familiile respective, n-ar fi reprezentat decît cel mult 8% din populaţia României. Cifra e probabil subestimată, dar nu aici e problema. Evident că cei mai mulţi dintre locuitorii ţării, marea majoritate s-ar putea spune, n-au fost nici întemniţaţi, nici ucişi. Aşa stau lucrurile şi în Germania lui Hitler, şi în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Nici un regim politic (exceptîndu-i, poate, pe khmerii roşii) nu a fost atît de dement încât să-şi persecute majoritatea populaţiei. Dar asta nu înseamnă că represiunea ar fi fost un fapt secundar. E, dimpotrivă, o piesă centrală a arsenalului comunist. Chiar regimul proclama, cât se poate de explicit, lupta necruţătoare împotriva „duşmanului de clasă“. Violenţa revoluţionară era aşadar – cel puţin într-o primă fază – un principiu asumat. Vechiul regim trebuia nimicit, şi asta însemna în primul rînd distrugerea sau neutralizarea elitelor. Apoi, reprimarea unora era un bun exemplu pentru toţi ceilalţi care, chiar fără a fi „reprimaţi“, înţelegeau că regimul nu tolera nici cea mai mică împotrivire.
[…]
XX
(3) Daniel Barbu, „Destinul colectiv, servitutea involuntară, nefericirea totalitară: trei mituri ale comunismului românesc“, în Miturile comunismului românesc (ed. Lucian Boia), Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 192-193.
