Privirea dintr-un singur unghi pare a fi de altfel aproape o regulă atunci cînd se vorbeşte despre comunism. Punctele de vedere opuse ar putea fi însă considerate mai curînd complementare. Odată ce reprezentările sunt atît de diferite, tocmai diversitatea lor trebuie să dea de gândit cu privire la complexitatea unui fenomen istoric susceptibil de a se proiecta şi perpetua într-o asemenea gamă de reprezentări divergente.
Regimul comunist are, incontestabil, un punct de pornire ilegitim şi o persistentă latură criminală. Dar nu se reduce la atât. Ar fi o rezolvare prea simplă, aproape caricaturală, pentru a defini o realitate istorică, prelungită atîta vreme şi care a cuprins o bună parte din omenire.
Ascensiunea la putere a Partidului Comunist s-a petrecut, evident, prin mijloace ilegitime. Pe căi corecte şi legale n-ar fi reuşit niciodată să monopolizeze puterea. S-ar fi afirmat poate ca o componentă, fie şi ca o componentă importantă a vieţii politice, dar nu în măsura în care să devină stăpân absolut peste ţară. Soluţiile impuse de la Moscova, alegerile falsificate, zdrobirea opoziţiei, abdicarea forţată a regelui – toate acestea s-au petrecut în dispreţul absolut al normelor constituţionale şi al celei mai elementare legalităţi. Dacă luăm lucrurile aşa – şi numai aşa – întreaga construcţie comunistă, e lovită, în termeni juridici, de nulitate; regele Mihai ar fi fost în drept să revină pe tron în clipa următoare, după prăbuşirea comunismului, şi ţara întreagă, în toate componentele ei, s-ar fi întors la ceea ce fusese „înainte“. Istoria nu merge însă niciodată îndărăt. Bine sau rău, drept sau nedrept, ea merge înainte. Legitimitatea nu e hotărîtă o dată pentru totdeauna; se renegociază permanent. Referindu-se la naţiune, Renan o caracteriza drept „un plebiscit de fiecare zi“; la fel, „un plebiscit de fiecare zi“ e şi sistemul sociopolitic. „Contractul social“ nu este unul, pe vecie; se revizuieşte şi chiar se rescrie, în timp. Ceva s-a petrecut între 1947 şi 1989 în chestiunea legitimităţii.
Lucian Boia
Strania istorie a comunismului românesc
(Şi nefericitele ei consecinţe)Humanitas, 2016
Vechiul contract social s-a şters, luându-i locul unul nou, şi acesta denunţat în 1989, dar nu pentru a se reveni la punctul de ruptură. Cel puţin înainte de dereglările cumplite ale anilor ’80, cei mai mulţi dintre români ajunseseră să considere sistemul existent ca o stare de normalitate. E drept, nu avem cum să măsurăm gradul de încredere al românilor în comunism: lipsesc, se înţelege, sondajele de opinie, iar rezultatele „alegerilor“, cu un singur partid şi cu „victorii“ electorale la un scor apropiat de 100%, n-au nici un fel de relevanţă.
Singura „măsură“ la care ne putem raporta e procentul de 85% din voturi obţinut de Ion Iliescu în 1990. În ciuda dezastrului final şi a sîngelui vărsat la Revoluţie, românii au optat atunci, în mare majoritate, pentru o desprindere lentă şi incompletă de comunism. Nici vorbă (decît pentru un mic număr) de vreo revenire la România dinainte.
