Introducere
România, mereu altfel
În urmă cu cîţiva ani, am lansat ipoteza unei Românii altfel (1). Fireşte, toate ţările şi toate popoarele sunt altfel, cu alte cuvinte fiecare dintre ele prezintă, pe lîngă ceea ce se înscrie în fondul comun al umanităţii, şi o serie întreagă de trăsături specifice, de natură să le individualizeze. Părerea pe care am susţinut-o – şi nu mi-am modificat-o între timp – este aceea că România înfăţişează, în multe privinţe, trăsături deosebitoare încă şi mai accentuate, în raport cu Europa în ansamblu sau chiar cu naţiunile aflate în imediata ei vecinătate.
De la bun început, e singurul popor latin care s-a format şi a evoluat în jumătatea „cealaltă“, jumătatea slavă a continentului european: „o insulă latină într-o mare slavă“. Româna e o limbă romanică, dar împînzită cu numeroase alte elemente: probabil cea mai amestecată dintre limbile europene. Statele româneşti: Ţara Românească şi Moldova, au apărut neînchipuit de târziu pe harta Europei, atunci cînd ţările vecine: Bulgaria, Ungaria, Polonia, aveau o întreagă istorie în urma lor. Ce au făcut românii pînă în secolul al XIII-lea este aproape un mister; lipsa informaţiei a permis imaginarea unor scenarii complet contradictorii. Fapt este că Evul Mediu începe la români, atunci când în restul Europei e pe sfârşite. „Întârzierea istorică“ şi-a pus puternic amprenta asupra societăţii româneşti, rămasă multă vreme în cadre rurale tradiţionale. Spre deosebire de toţi ceilalţi latini, românii sunt ortodocşi; au îmbrăţişat până tîrziu cultura slavonă, apoi au primit o importantă infuzie culturală grecească. S-au detaşat însă brusc de Orient în secolul al XIX-lea, preluând, la nivelul elitelor, modelul cultural şi politic occidental. România e o creaţie relativ recentă, alcătuită din mai multe ţări şi regiuni, locuite în majoritate de români, dar nu numai de români, şi care au parcurs istorii diferite: „mica Românie“ datează de la 1859, iar „România Mare“ abia din 1918.
Nu e de mirare că şi comunismul românesc a avut nu puţine trăsături specifice. Desigur, nu a fost un cu totul alt comunism. Comunismul de pretutindeni porneşte de la aceleaşi texte fondatoare (Marx, Engels, Lenin, fără a-l uita, la vremea lui, pe Stalin), şi se supune unor condiţii obligatorii, dincolo de care şi-ar pierde identitatea (spre deosebire de ceea ce numim cu destulă aproximaţie „fascism“, prin extinderea termenului aplicat iniţial regimului mussolinian din Italia, asupra unor ideologii şi regimuri, relativ înrudite, dar şi destul de diferite între ele, precum nazismul german, legionarismul românesc, franchismul spaniol, salazarismul portughez…).
Totuşi, în măsura în care şi comunismul a permis un oarecare joc între anumite limite, nici un experiment comunist – cel puţin în peisajul european – nu a fost atît de „special“ şi cu evoluţii atît de neaşteptate şi de „divergente“ precum comunismul românesc. Se va vedea astfel cum ţara cu cei mai puţini comunişti a devenit ţara cu partidul comunist cel mai numeros (în termeni relativi); cum o societate abia atinsă de ideologia comunistă, s-a comunizat în profunzime, pînă într-atît încît s-a despărţit mai greu de comunism ca oricare alta; cum, virulent antinaţional într-o primă frază, comunismul a sfârşit prin a deveni ultranaţionalist; cum s-a inventat în România comunismul dinastic, fără echivalent în Europa şi comparabil (fără a-şi pierde nota de originalitate) doar cu regimul din Coreea de Nord; cum România, după ce timp de ani de zile părea a fi societatea care s-a opus cel mai puţin regimului comunist, s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu printr-o revoluţie sîngeroasă (singura de acest gen în spaţiul comunist); împotriva lui Ceauşescu, dar nu neapărat şi împotriva alcătuirilor comuniste: într-adevăr, pentru ca paradoxul să fie complet, cea mai violentă revoluţie „anticomunistă“ s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de comunism!
(1) Lucian Boia, De ce este România altfel, Humanitas, Bucureşti, 2012.
Un discurs relativ corect.
Imi atrage atentia fragmentul:” Statele româneşti: Ţara Românească şi Moldova, au apărut neînchipuit de târziu pe harta Europei, atunci cînd ţările vecine: Bulgaria, Ungaria, Polonia, aveau o întreagă istorie în urma lor. Ce au făcut românii pînă în secolul al XIII-lea este aproape un mister; lipsa informaţiei a permis imaginarea unor scenarii complet contradictorii. Fapt este că Evul Mediu începe la români, atunci când în restul Europei e pe sfârşite. ”
Fragment care cuprinde 2 idei: 1. statele feudale romanesti apar tarziu (fata de vecini); 2. Evul Mediu incepe la romani atunci cand in restul Europei e pe sfarsite.
1. In estul Europei, situatia este destul de confuza in epoca. Exista Imperiul Bizantin si se formeaza Cehia si Polonia, sub influenta misionarilor catolici. Restul tinuturilor, sunt sub influenta populatiilor stepei. Un stat nu se putea cladi. Dar exista numeroase dovezi arheologice care arata ce se intimpla pe aici. Fabulatiile… nu-si au rostul. Isotira nu se face doar pe pergamente ilizibile si traduceri discutabile!
Aparitia Ungariei si Bulgariei se datoreaza noilor veniti, care pun stapinire pe tot teritoriul tarilor respective si isi impun dominatia, fiind influentati (simultan) de modelele statelor medievale vecine.
La noi, acest lucru nu s-a intimplat. Noii veniti nu au avut puterea absoluta in teritorii. Nici localnicii, nici puterile zonale cu centrul in zonele nord-pontice nu lasau sa se petreaca acest lucru. (Vezi si exemplul Rusiei, care apare ca stat mult mai greu decat restul statelor est-europene. Sper ca nu credeti ca Rusia Kieviana sau Novgorodul sunt Rusia medievala. -Elita era germanica, populatia amestecata, statele vor fi cucerite de tatari… – Abia eliberarea de sub tatari aduce pe scena Rusia. )
Doar in clipa in care zonele nord-pontice si statele din jur au ajuns slabe (tatarii, bizantinii) s-au putut dezvolta state feudale independente, sau sub suzeranitatea Ungariei, in Romania.
2.In privinta Evului Mediu, lucrurile sunt mai complicate.
In primul rand, sistemul medieval in Romania este profund influentat de cumani si predecesorii lor nord pontici, care au constituit clasa superioara (razboinicii). Avem un sistem hibrid: occidentalo-oriental. Analiza lui este instructiva. Merita o discutie separata. (Vedeti Manole Neagoe. Desi el accentueaza elementele Occidentale, porneste de la realitati mai ambigue. O analiza interesanta ce merita reluata.) Noi nu am avut feudalismul clasic din Occident. Influentele turcice vechi fiind prezente inca de la inceput. Unele s-au mentinut tot timpul. Chiar si-n comunism.
In al doilea rand, sfarsitul Evului Mediu este doar o iluzie. In realitate, tot estul Europei (iclusiv Austria, Prusia, Polonia, Rusia) s-a refeudalizat in sec. XVI-XVII. (Vezi Immanuel Wallerstein.)
Prin urmare, teza „intarzierii istorice” a romanilor medievali nu se poate sustine. Nu de alta, dar Orientul a fost mult mai avansat, in epoca, decat Occidentul. (Vezi China medievala din mileniul I, vezi „pax mongolica”, vezi Bizantul.) Imaginea unui Occident superior tot timpul pe placa euro-asiatica nu este corecta. In preistorie avansul istoric a fost in europa est-centrala, in antichitate in Grecia si Roma, in Evul Mediu Bizantul si Extremul Orient.
Occidentul a venit la conducere si a reprezentat varful civilizatiei omenesti abia dupa Renastere. Si nu tot Occidentul. Doar cateva centre ce au tras dupa ele restul zonei si -apoi- al lumii.
Dar e de retinut ideea originalitatii melanjului dintre sistemul (si culturile) vest-europene si central asiatice. Asta da originalitatea romanilor in Evul Mediu… si dupa. (Ca si Rusiei. Doar ca Rusia are alte dimensiuni si traditia slava diferita de cea daco-latina.)