„Mie îmi cântă tot timpul ceva în cap“
D.R.: Vi s-a întâmplat ca muzica să vă aducă dezlegare, rezolvarea unei stări sufleteşti?
D.G.: Da, de multe ori. De exemplu, Concertul nr. 2 de Brahms mă face de fiecare dată să mă ridic de la pian mai odihnit decât m-am aşezat. Îmi dă energie pură, deşi are nişte încercări pianistice foarte serioase. Are în partea întâi câteva momente unde înălţimea la care te găseşti, cu pian cu tot, este de-a dreptul uriaşă. Eu ştiam concertul de la 12 ani, însă când l-am cântat pentru prima oară în întregime a fost, pentru mine, ca descoperirea unei planete despre care învăţasem la şcoală, dar în a cărei atmosferă intram pentru prima oară. Simţeam că mă aşteaptă un teritoriu care îmi va da stări pe care nu le-am încercat niciodată în muzică. Eram ca un alpinist care urcă tot mai sus spre ţinta aventurii lui. Altitudinea foarte mare a unei bucăţi muzicale te face să te întorci cu totul altul, transfigurat.
D.R.: Cum ascultă muzica un maestru al ei? Altfel decât muritorii de rând?
D.G.: Faptul că pot să ascult muzică este una dintre cele mai mari bucurii ale vieţii mele. Dar eu pot să ascult muzică şi fără să ascult muzică. M ie îmi cântă tot timpul ceva în cap. Pot să studiez şi să creez chiar fără să stau la pian. R epet anumite piese doar în gând sau le demontez şi le remontez la mine în cap. Este un proces mental care mă consumă enorm. Am şi visat piese pe care le studiam în timpul nopţii. Câteodată îmi vin şi armonii noi, pe care nu le am dinainte. Dar de cele mai multe ori sunt compoziţii pe care le ştiu şi le prelucrez în somn. Cu timpul, ca să nu o iau razna, mi-am creat un fel de tehnică pentru a-mi opri acest fir al muzicii interioare.
Dan Grigore, Dia Radu, Lumea în Si bemol, Polirom, Iaşi, 2016
D.R.: În 1991 aţi revenit la profesorat, la Conservator, după mai bine de un deceniu. Cum v-aţi simţit din nou la catedră după atâta vreme?
D.G.: M-am bucurat foarte mult, fiindcă îmi doream să schimb cât pot lucrurile în bine. Chiar înainte să plec de la Conservator, în anii 1970, făcusem o chestie complet zărghită. Am scris o lucrare despre tehnica interpretării. A dactilografiat-o amicul meu Costache, care era lector, pe care-l luasem aghiotant în acest ambush muzical. Dintr-un gest de frondă, am semnat-o în locul întregii părţi tinere a catedrei, fără să-i întreb.
Conţinea un început de teorie a interpretării muzicale la pian. Eu am oroare de sistematizări, dar într-o şcoală ca a noastră era nevoie de aşa ceva. Lucrarea zace şi acum într-un sertar, cred că n-a folosit-o nimeni. Am avut un singur feedback, de la Anatol Vieru, care a citit-o şi mi-a zis că o găseşte foarte interesantă. Erau acolo multe lucruri care nu se spuseseră. Încercam o teorie a ierarhizării evenimentelor în redarea formei. În fine, când am devenit şef de catedră, am încercat chiar o reformare serioasă din interior, dar s-a soldat cu un eşec.
