Penultimul film al lui Bunuel este extraganta, bizara, nebuneasca liturghie a unui suprarealist. În 1974, la decenii după scandalul debutului său, Bunuel îşi etalează, întreagă,vocaţia insurgentă de a dinamita ordinea cinematografică. Dintre toate operele sale “ franceze”, acesta este filmul ce duce cel mai departe efortul de rebeliune împotriva formelor tradiţionale. Tot ceea ce “ cinematograful” propune ca instrumente şi ca gramatică este refuzat, subminat, întors pe dos: de la personaje la intrigă, peisajul familiar este abandonat în favoarea unei cosmogonii a hazardului.
Căci hazardul este zeitatea la care se închină, în textul său de la 1974, Bunuel. Întâmplarea este firul care uneşte secvenţele unui film care nu se poate nara. Este ca şi cum o uşă s-ar deschide, o uşă ce se deschide spre a permite accesul în geometria non-euclidiană a unui alt univers bizar. Verosimilitatea nu mai are nici o relevanţă. Eleganţa perfectă a dialogurilor este aceea a unei lumi de dincolo de oglindă. Fiecare dintre siluetele care apare pe ecran este, în felul său, un înger al bizarului, o creatură care nu se supune regulilor terestre, prinsă fiind în acest purgatoriu populat de sarcasm, de vise şi de semne.
Geniul lui Bunuel este mai iconoclast ca niciodată. Realitatea unui dormitor burghez se sparge şi printre crăpăturile ei intră fiinţele de dincolo- privirea struţului se întâlneşte cu aceea a elegantului domn în pijama, încercând să caute sensul, în această defilare suprarealistă. Răsturnarea ierarhiilor diurne în textul lui Bunuel înseamnă nu doar juxtapunerea himerică, ci şi teribilul sarcasm cu care universul este disecat şi recompus. Ucigaşul- poet, cel care lichidează, cu arma sa cu lunetă, de la etajele unui bloc, pe trecătorii inocenţi, este condamnat la moarte, dar în acest spaţiu al grotescului insurgent execuţia nu va avea loc niciodată. Asasinul este eliberat, înconjurat de admiratorii săi ce îi solicită autografe. Cinematograful lui Bunuel nu doar eliberează imaginaţia revoltată, dar face şi apel la un elaborat mecanism swiftian al oglinzilor deformante.
Filmul lui Bunuel sfidează mişcarea leneşă a tradiţiei pe care suprarealismul o dispreţuieşte. Pelicula sa este, în acelaşi timp, o celebrare a propriilor începuturi, dar şi un capăt de linie. “ Le fantôme de la liberté “ este una dintre testamentele sale: un uriaş joc al întâmplării, al visului şi al nebuniei, un carnaval populat de defilarea păpuşilor- spectre. ( Ioan Stanomir)
