Cioran, „Caiete 1957-1972”

Notă asupra ediţiei
La aproape două decenii de la întâia lor apariţie la Editura Gallimard, Huma nitas propune o nouă ediţie a Caietelor lui Cioran. Am ales de această dată publicarea într-un singur volum, aşa cum de altfel procedase şi editorul francez, pentru a oferi cititorilor o versiune fără cezurile din ediţiile anterioare, care împărţiseră textul în trei volume. Am făcut-o cu convingerea că fluxul unic al gândirii lui Cioran are de câştigat astfel.
Am inclus în această ediţie şi textul Caietului de la Talamanca, jurnal pe care Cioran l-a ţinut între 31 iulie şi 25 august 1966. În cele peste trei săptămâni, Cioran s-a aflat în vacanţă la Ibiza, iar însemnările din corpul principal al caietelor lipsesc cu desăvârşire. Cum tonul celor din vacanţa spaniolă este apropiat până la identitate de acestea din urmă, am considerat că nu facem decât să redăm însemnările „rătăcite“ contextului lor originar.
EDITURA

CIORAN
Caiete
1957-1972
Ediţie de colecţie, Humanitas, 2016

Cuvânt înainte de
SIMONE BOUÉ
Traducere din franceză de
EMANOIL MARCU şi
VLAD RUSSO

Cuvânt înainte

Mult timp, pe masa de lucru a lui Cioran a stat un caiet, totdeauna închis.
La moartea sa, adunându-i manuscrisele pentru a le încredinţa Bibliotecii Doucet, am găsit treizeci şi patru de caiete identice. Doar copertele, purtând un număr şi o dată, erau diferite. Începute la 26 iunie 1957, se opresc în 1972.
Timp de cincisprezece ani, Cioran a păstrat pe birou, la îndemână, unul din aceste caiete, care părea mereu acelaşi şi pe care nu l- am deschis niciodată. Sunt aici note în general scurte („Am fragmentul în sânge“), cel mai adesea nedatate. Sunt datate doar evenimentele considerate importante, adică ieşirile la ţară şi nopţile de insomnie – de felul: „Duminică 3 aprilie. Mers toată ziua în împrejurimile Dourdanului…“ „10 aprilie. Plimbare de-a lungul canalului Ourcq.“ „24 noiembrie. Noapte îngrozitoare.“ „4 mai. Noapte atroce.“ În ciuda caracterului lor repetitiv şi monoton, am păstrat toate aceste pasaje, pentru motivul că sunt datate.
Caietele lui Cioran nu au nimic dintr-un jurnal care să consemneze în detaliu evenimentele zilei – gen lipsit, pentru el, de orice interes. Ai mai curând impresia că te afli în faţa unor schiţe sau ciorne. Numeroase cugetări şi fragmente se regăsesc, neschimbate, în cărţile sale. Anumite note sunt însemnate cu o cruce roşie pe margine ori sunt încadrate, ţinute parcă în rezervă.
În iunie 1971, scrie: „M-am hotărât să adun laolaltă gândurile risipite în aceste treizeci şi două de caiete. Abia peste două sau trei luni voi şti dacă pot să constituie materia unei cărţi (al cărei titlu ar putea fi «Interjecţii» sau «Eroarea de a te naşte»).“
[…]
În decembrie 1969, Cioran notează: „Nu voi renunţa la aceste caiete, căci reprezintă singurul contact pe care-l am cu «scriitura». Sunt luni de când nu am mai scris nimic.“ Şi adaugă: „Dar acest exerciţiu zilnic are partea lui bună, îmi permite să mă apropii de cuvinte şi să-mi vărs în ele, deopotrivă, obsesiile şi toanele. […] Căci nimic nu este mai arid şi mai futil decât urmărirea «ideii».“
De unde anecdote, relatarea unor întâlniri, portrete sau mai degrabă schiţe, mai mult sau mai puţin feroce, de prieteni sau duşmani desemnaţi prin iniţiale sau prin litera X. Cutare nume, scris mai întâi în clar, a fost apoi şters, ca şi cum, păstrându-le anonimatul, Cioran ar fi vrut să- i protejeze pe cei atacaţi sau luaţi în derâdere. S-a gândit oare atunci că aceste pagini ar putea fi citite cândva?
Pe coperta caietelor I, II, IV, VIII, X, citim: „A se distruge“. Pe primul caiet, Cioran a adăugat şi subliniat: „Toate aceste caiete vor fi distruse“; la fel pe caietele VIII şi X. Totuşi, le-a păstrat şi ordonat cu grijă… Caietele l-au ajutat să se răfuiască cu universul şi mai ales cu sine însuşi. Zi de zi, el înşiră aici eşecuri, suferinţe, angoase, furii, umilinţe. Cioran diurnul –
zeflemitor şi tonic, vesel şi capricios – păleşte în spatele acestei sfâşietoare spovedanii secrete. Dar n-a spus el în repetate rânduri că scrie doar atunci când îi vine să- şi „tragă un glonte în cap“?
Evenimentele pe care le relatează, scenele pe care le descrie (aceea, de pildă, când primeşte vestea morţii mamei sale) sunt scene la care-am asistat şi pe care mi le amintesc – o amintire ce uneori diferă sensibil de mărturia lui Cioran. Pentru că el le- a trăit şi simţit singur. Pentru că oriunde şi oricând Cioran este SINGUR.
[…]
SIMONE BOUÉ
(Simone Boué a murit într- un accident pe 11 septembrie 1997, chiar înainte de a corecta şpalturile acestei cărţi, pentru care a făcut foarte mult, dar pe care n-a mai avut bucuria s-o vadă.)