S-a întîmplat ceva? Ceva relevant, ceva care să fie echivalentul unei schimbări semnificativă de perspectivă şi – de ce nu? – de discurs public (nu îndrăznesc să vorbesc despre „schimbare ee mentalitate” – aceasta este mult ma dificilă)? În mod evident, nu. Şi, aş spune, în mod previzibil, nu!
Pe scurt: în ultimii doi ani (nici doi ani, de fapt; octombrie 2014-februarie 2016 este intervalul temporar pe care îl invoc), două dintre marile fantasme care motorizează poziţionările indignate de decenii din spaţiu nostru public, dar şi pe cele de mîndrie naţională (cu tot evantaiul lor de manifestări) au fost, parţial e drept, rezolvate. În dreptul României, chiar dacă discret, subtil aproape, s-au aşezat (în 2014, pe final de an) un Nobel şi (în 29 februarie 2016) un Oscar.
În caz că aţi uitat sau că doriţi să vă reamintiţi: în toamna lui 2014, este adevărat că într-o formulă de echipă, Stefan Hell a primit Nobelul pentru chimie. În caz că v-a scăpat: la Oscarurile de anul acesta din 29 februarie (care au stat sub stupida sentinţă dată de preoţii şi de preotesele corectitudinii politice – „Oscar prea alb”…), Levente Molnar, angajat al Teatrul Maghiar din Cluj şi autor al unui rol important în „Son of Saul”, a primit, alături de întrega echipă, Oscarul pentru cel mai bun film străin.
Şi apoi – ce a fost, ce va fi? După Nobelul lui Stefan Hell, cîteva zile de curiozitate (şi, uneori, de mirare mediatică), o vagă şi scurtissimă înflăcărare (e de-al nostru, e băiat bun!; totuşi, a fost de-al nostru, chiar dacă – ipoteză nenegată de domnul Hell, statul român l-a cam vîndut, cum a procedat cu zeci de mii de etnici germani sau etnici evrei în comunismul atît de regretat nu doar de oamenii în vîrstă, ci şi de tot mai mulţi tineri pentru care o memorie elementară este ceva reprobabil) şi, după, nimic. Nimic-nimic! La fel, pot să bag mîna în foc, vor sta lucrurile şi cu actorul de etnie maghiară. După ce am bifat toate GIF-urile cu Leo, după ce am răsuflat uşuraţi că Leo di Caprio a luat, în sfîrşit, Oscarul (de acord – e un mare actor şi e încă departe de a fi atins apogeul) şi, opţional totuşi, după cele cîteva zile de atenţie medie spre minim cu privire la Oscarul pentru rol secundar, nimic. Nimic substanţial. Mecanismele de producţie şi de protecţie ale mediocrităţii vor lucra, în continuare la turaţie maximă. Cei care vor face, cu adevărat, performanţă o vor mai face degrabă împotriva „condiţiilor” şi a „mediului”. Şi, desigur, vom aştepta uşor nevrotic – de cîteva ori pe an – Oscarul ori Nobelul. Poate, de data aceasta, pentru un român român…
Toate acestea ce înseamnă? Simplu: că Oscarul şi nici Nobelul nu reprezintă nici problema, nici soluţia / soluţiile. Complex şi în detaliu – e mult prea mult de spus. Şi, uneori, greu de suportat…
